Nu sunt persoana cea mai amuzantă, de fapt, dacă stau să mă gândesc, m-aș evalua ca fiind prototipul ciufut și ușor recalcitrant. Nu îmi plac oamenii dar le cultiv compania, nu-mi place șueta – dar exact ca Diana din Pânza de Păianjen – de obicei, mă las antrenată.Nu sunt în stare să întorc spatele unui om cu chef de vorbă, aspect care m-a costat decesul a destui neuroni, până acum; din care, oricum, nu am suficienți – dar oare, are cineva ?!?
În fine. O să deschid astăzi un capitol special, care va conține amintiri personale, exclusiv amuzante. Situații excepționale, al căror umor involuntar ar putea deveni, lejer, scenariu de film. Și vom începe cu:
Și numele de familie ?
Bunicii mei încă mai trăiau pe vremea aceea. Astăzi, când ei nu mai sunt, mi-a rămas doar dorul de ei, întins, nesfârșit ca o câmpie arida. Și niște momente în timp, în memoria inimii, unde îi găsesc de câte ori îi caut – și vă asigur că îi caut mai des decât o făceam când erau « pe pământ/ nu în gând ». Unul dintre ele, este ziua aceea de toamnă târzie în care ne întorceam, eu, soțul meu și bunicii dintr-unul din drumurile noastre « la deal ». Un sătuc din Vrancea, un loc de poveste, unde se născuse și crescuse tetea. Știți cum e, că drumul mereu pare mai lung la întors acasă, nu-s deloc originală dacă vă spun asta că și Alecsandri știa. Ei bine, cam pe când trecusem de Buzău, numa’ ce o aud pe bunică-mea : hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Măi, mi-a stat inima. Noroc că nu eram eu la volan, că intram în bălării. Bărbatu-meu e mai calm, foarte calm aș zice, tot el s-a redresat primul și a întrebat:
- Ce-i, mamaie ?
Cu un oftat adânc, din fundul sufletului, bunică-mea a răspuns :
– Am uitat geanta, mamă. La țară. Cu actele în ea, cu cheile de la casă, cu portofelul…
La cum oftase puteai să juri ca și-a uitat viața, nu geanta. Chei avea și bunicu-meu, cât despre acte și portmoneu, nu se mai mărita și nici cumpărăturile nu rămâneau nefăcute, la cât de plin era, de obicei. Am oftat și eu și i-am răspuns :
– Lasă, mamaie, trimit mâine un curier, îl preia de la țară și ți-l aduce acas’. Stai liniștită că acum nu mai e nevoie să trimitem pe poștă, vine poșta acas’
Deloc convinsă, n-a mai scos o vorbă până acasă, a ținut-o tot într-un oftat și bombănit, mai că aș fi sărit din mașină, să vin în alergare. Aproape de București, tetea s-a gândit că ar avea o nevoie și el, așa, ca omul. Mergeam pe centura Bucureștiului, am oprit cu omul la prima benzinărie disponibilă. După care, ne-am continuat drumul. Doar că, atunci când am ajuns la ei acasă, conducându-i până la ușă ca să îi ajutăm cu bagajele, am constatat că tete al nostru scăpase cheile din buzunar când fusese la budă. Prin urmare, cum ale bunică-mii rămăseseră în sat, am bătut mărunt din buze și am plecat către maică-mea, care – cel puțin teoretic – trebuia să aibă un set de rezervă. Ei bine, mama nu avea doar un set. Avea așa, ca la o cutie de chei (nu exagerez) între care bunicii mei nu au recunoscut cheile lor de la casă. Așa că am luat cutia, ne-am dus la ei și am încercat-o pe fiecare în parte, doar ca să constatăm că nu, de fapt, nu aveam cheie de rezervă. Ce să mai lungim, era déjà zece seara, am spart binișor ușa casei, că nu au vrut să doarmă nici la noi, nici la mama, cum adică să nu doarmă ei, la ei în pat ?!?, și a rămas că mai vedem, a doua zi, cum o rezolvăm.
Când am plecat de la ei scoteam fum pe nări astfel încât, atunci când m-am suit în mașină, în aplecare, am tras și portiera. Cu năduf. Iar colțul portierei m-a izbit strategic după ureche. Zece minute, cât a durat drumul până acasă, am stat aproape groggy, răsturnată în scaun. Capul îmi vâjâia și după ureche se ițise o gâlmă, molcuță, mărișoară, dureroasă tare la pipăit.
A doua zi, devenise mare, nu doar mărișoară. În plus, eu continuam să am amețeli și mă durea capul suficient cât să simt că îl am pe umeri. Am sunat-o pe mama, asistentă medicală de terapie intensivă. Ba chiar șefa terapiei. Intensive, zic. Care nu s-a mulțumit doar să mă trimită la spital imediat, măi, dar imediat, inconștientă ce ești, că parcă ai avea trei ani, offf, că nu mai pot, sufletul mi l-ați mâncat, atâta neglijență eu nu am mai văzut, ai și stat așa toată ziua, ia uite, e nouă jumătate, cine se mai uită la tine acum…mi-a ținut și ditamai morala, de aș fi preferat să fii leșinat înainte să o sun să o întreb de gâlmă. Teoretic, nu aș mai fi avut chef să merg la niciun spital, o sunasem în ideea că poate îmi zice să iau vreun hap și să pun o compresă rece. Dar, după tot discursul, ajunsesem și eu să cred că nu e deloc ușor ce am pățit. Și, toate ca toate, dar parcă nu aș fi vrut să mă văd cu sfinții înainte să vină timpul și – știți și voi cum e – că parcă timpul ăsta nu vine niciodată sau nu e niciodată potrivit.
M-am dus la Spitalul 9, că așa mă îndrumase mama, adăugând : și să te caute și la cap, că tare ești necăjită dacă după așa lovitură ai așteptat, ia uite, aproape o zi.
În camera de gardă, un cetățean plictisit tare, îmbrăcat în costum alb, cu ceva ecuson, scria într-un catastif. Greu de precizat dacă era medic, asistent, spălător de vase sau vărul Gicu de la gaze. Am dat bună seara și am așteptat să fiu invitată măcar în fața biroului la care scria, dacă nu chiar să mă așez pe unul dintre scaune. A continuat să mâzgălească, imperturbabil, în catastiful deschis.
Am mai dat bună seara odată, puțin mai apăsat decât prima oară, ba chiar m-am apropiat, aproximativ, de birou. După alte câteva minute, a ridicat către mine o privire albastru spălăcit și mi-a spus cu un ton agasat :
– Ziceți, doamnă, nu vedeți că am treabă ? Vă grăbiți undeva? Care e problema?
M-am uitat în spate, am crezut că vorbește cu altcineva. Adică, tonul nu era deloc adecvat, nici măcar empatic, eram totuși într-o cameră de gardă. La spitalul de deranjați mintal. Puteam fi orice, iar oricare mi-ar fi fost suferința, omul acela trebuia să mă ajute. Când colo, el se rățoia la mine.
– Unde vă uitați doamnă, ziceți, care e problema ?
Mi-am revenit brusc și am răspuns calm :
– Bună seara. Aș vrea să cumpăr niște cartofi. Și aș dori să ajung acasă, să îi și gătesc, de acolo graba
L-am văzut cum se schimbă la față, din palid devine portocaliu, apoi o cotește periculos către roșu.
– Nu înțeleg. Faceți mișto ?
– Dar dumneavoastră ?
Nu a părut să înțeleagă motivul ironiei mele, a țâțâit, s-a scărpinat în chelie, s-a frecat nervos pe barbă și a zis:
– V-ați prezentat în gardă. Bănuiesc că aveți o problemă. Trebuie să vă înregistrez. Numele, vă rog
– Anca Găină
El, ridicând o privire tâmpă către mine :
– Și numele de familie ?
Eu, cu o privire încă și mai tâmpă :
– Anca
– Sunteți din București ?
– Nu, din Brăila, dar cum m-am lovit la cap am preferat să vin până în București în loc să mă duc în Galați, unde era mai aproape
– Strada ?
– Balta albă. La pantof port 40, mama are 48 de ani și pe dobermanul meu – decedat între timp – îl chema Aramis.
A continuat să noteze conștiincios în catastif, mi-a cerut buletinul, s-a mai înroșit odată, violent, când l-a citit, după care m-a întrebat care e motivul prezentării. I-am arătat gâlma și i-am povestit contextul. A venit să mă examineze, după care a continuat :
– Trebuie să facem o radiografie. Contuzia este destul de serioasă. Spuneți că v-ați lovit cu portiera de la mașină. Observ că conduceți (aveam cheia de la mașină în mână)
– Da, conduc. E interzis, dacă te lovești la cap ? – déjà mă distram, situația mi se părea demnă de Caragiale.
– Nu, doamnă, da’ aveți contuzia pe dreapta. Dacă erați la volan ar fi trebuit să fie pe stânga.
– Nu am zis că eram la volan, soțul era la volan.
– Aha. Deci, soțul v-a bătut. Va trebui să chem organul, să investigheze. Mergeți la etaj să faceți radiografia. Sunteți însărcinată ?
– Nu
– Sunteți sigură ?
– Păi, aș zice că da, sunt foarte sigură.
– Știți, e posibil să fiți însărcinată și dacă v-a venit ciclul
– Stimate domn, să zicem că am depășit demult momentul în care credeam că pe copii îi aduce barza și că dacă execuți manevra cu întreruptul, nu rămâi gravidă. Nu sunt gravidă, considerați vă rog, că sunt grasă, pur și simplu. De asemenea, soțul nu m-a bătut și nici nu ar face asta, însă dumneavoastră chiar va expuneți acestui pericol acum. Haideți să facem investigațiile pe care le considerați necesare, să nu chemăm niciun organ, decât dacă se poate să vina cineva competent medical, care să nu pună întrebări deplasate și/sau jignitoare. Și să fiți așa bun, văzând că eu m-am prezentat, să îmi faceți aceeași favoare ; nu de alta dar cumva, am senzația că stau de vorba cu cine trebuie. Iar mie, când discut cu o persoană inteligență și educata, îmi place să îi rețin numele.
…
Nu aveam nimic grav la cap. Ce aveam, am în continuare si mă tem că nu se tratează :-). Gâlma a trecut cu nurofen și cu câteva comprese reci. Concluzia a tras-o tot mama : asta e, dragă, tu e suficient să intri pe ușă, că enervezi omul 
Va urma
