Anca

E greu de spus cati ani are. Eu as aprecia ca inca nu destui. Ea – daca ar fi intrebata – probabil ca ar spune ca prea multi. Cu (cel putin) 7 prea multi. Asta dupa spusele sora-mii, ea o stie de 7 ani. De cand s-a casatorit si s-a mutat in cartierul unde astazi, suntem vecine. Si intre noi, si impreuna cu ea. Eu stau la prima scara, in blocul din stanga. Sora-mea, la ultima scara a blocului din dreapta. Anca sta intre ele. Pe strazile dintre ele. Uneori, vara, pe bancile din parcul din fata blocului meu. Dar nu cand sunt mame iesite cu copii in parc. Ca sa nu ii sperie. Cand nu eram vecina cu sora-mea, ci doar veneam in vizita, nu o vedeam intotdeauna. Dar, de cand m-am mutat aici, o vad zilnic. Are parul alb, fata aspra. E mereu incruntata. Si mereu vorbeste, Dumnezeu stie cu cine. Interlocutorul sau interlocutorii ei ne sunt nevazuti noua, oamenilor de pe strada. Dar ea ii vede. Ii admonesteaza. Le vorbeste cu blandete sau morocanoasa. Alteori se cearta cu ei atat de vehement ca sperie trecatorii. Asta iarna, cand era gerul mare si viscolul vantura zapada ca pe faina, o gaseam uneori, seara tarziu, lipita de caloriferele din scara mea. Mirosea. Urat. A urina, a transpiratie, a gunoi. Isi strangea de fiecare data pulpanele hainei in jurul ei, cu manie parca; avea buzele stranse, gura facuta punga si ochii mici si rai. Ma privea dusmanoasa, gata de atac, asteptand sa comentez. Dar eu treceam cu grija pe langa ea si o salutam. Cu drag si respect. Si cu mila, de ce sa nu recunosc, imi era mila de ea. Imi parea rau ca miroase. Ca ii e frig. Ca sta pe scara si isi improvizeaza patul din ziarele si pliantele de reclama din cutiile de scrisori. Intr-o dimineata, pe cand plecam sa imi cumpar o paine, am gasit-o ca de obicei dormind pe scara. Am vazut-o de dupa geam si am incercat sa deschid usa fara zgomot. Chiar ma gandeam cum sa fac sa inchid repede usa de la scara, sa nu patrunda un val prea mare de frig. Dar precautiile mele s-au dovedit inutile, nici n-am atins bine usa interioara ca Anca a sarit direct in picioare, ca la armata, cu fata turtita de somn. Am salutat „buna dimineata” si am dat sa ies din scara cand am auzit-o plescaind ca sa-si dreaga vocea si a zis spart, indiferent: „se vede ca esti noua pe aici. Esti singura care ma saluta. Nu ma mai saluta. Nu ma saluta nimeni”. Va jur ca nu am stiut ce sa-i spun, am iesit pur si simplu din scara. Nici acum nu stiu ce i-as fi putut spune…

Intr-o seara eram in masina cu sora-mea. Ea era trista, eu nu eram nicicum dar stateam cu ea, sa fumeze o tigara. Anca a aparut la geam si i-a zis sora-mii sa ii dea si ei o tigara. Sora mea a repezit-o „lasa-ne Anca, avem treaba si nici tigari nu mai avem”. A plecat, nu a insistat deloc, pe sora-mea o stie si sunt asa, un fel de prietene. De la sora mea mai accepta cate ceva de mancare, dar nu intotdeauna. Uneori o cearta si ii spune ca ea nu mananca strudel (sau ce are sora-mea si vrea sa ii ofere). Alteori accepta, sau, daca e la magazin cu copii, o roaga sa ii ia si ei pufuleti. Nu face asta cu multa lume, de fapt, daca stau sa ma gandesc – de cand locuiesc si eu aici, si sunt vecina cu ea – nu am vazut-o sa ceara nimic, nimanui. Dar in seara aia noi aveam tigari. Adica eu aveam. Ca si sora-mea tot de la mine fuma, coborase fara pachetul ei. M-am simtit si eu trista, dintr-o data. M-am gandit ca ii dau eu mai tarziu, dupa ce pleaca sora-mea dar pe cand s-a intamplat asta, disparuse si Anca…

O vad uneori de la geam, ca e ploaie, soare, vant, dimineata, dupa amiaza, seara plimbandu-se. Se plimba foarte mult dar perimetrul e cam acelasi. Si e destul de restrans. V-am zis ca e vecina noastra! Si o vad sau aud vorbind, vorbeste fara incetare. Ma uit lung dupa ea si ma intreb lucruri….cum o fi sa traiesti 7 ani pe strada?! Cum o fi sa nu ai frigider in care sa tii mancare, cum o fi sa nu ai mancare?!? Cum o fi sa te ploua pana la piele si sa nu ai un dus amarat, cu o apa macar aproximativ calda, sa iti incalzesti oasele batrane?! Cum o fi sa adormi, ca un caine ud, pe un colt de banca? Ce o face seara? In mai multe dimineti, pe cand dormea in scara la mine, am gasit-o citind ziarul. Uneori, avea si cate o cafea langa ea. N-am vazut-o niciodata zambind dar va jur ca in diminetile de care va vorbesc, fata ei botita si mereu incruntata arata fericita! Atentie, nu am zis multumita! Fericita! Si imi raspundea la salut….fara sa ma certe!

Ma gandesc, uneori, cum ar fi sa o invit odata la masa . Ma gandesc ce sa gatesc! I-as gati ceva bun, poate un somon in foietaj, poate o friptura de vita cu sos de piper, poate niste paste mai deosebite. As vrea sa fac ceva pentru ea, nu stiu niciodata ce. Mi se face rusine de toate temerile mele, mi se face rusine de lunile de iarna in care m-am plans ca nu am tinut incontinuu caloriferele pornite de teama consumului! Pentru ca nu aveam job! Mi se face rusine ca am suferit ca nu am mai avut un pachet de cafea (sau de zahar) de „back up” ….doar unul singur, cel din care consumam. Inchid ochii si vad fata fericita a Ancai, in scara blocului, picior peste picior, cu ziarul deschis larg si cu paharul de cafea de 3 lei langa ea…..ma gandesc ce destin, ma gandesc cum a ajuns in strada, o fi iubit-o si pe ea vreodata cineva?! Sunt convinsa ca da, cu cine ar vorbi altminteri?! Cu cine tot vorbeste? Mi se face jena de cum stau uneori dimineata 10 minute gura casca in fata sifonierului, caci nu stiu cu ce sa ma imbrac si ajung inevitabil la concluzia ca nu am cu ce si ar trebui sa imi mai cumpar cate una alta; macar un maieu, ca nu am ce pune pe sub camasa de matase, si e cam transparenta. Si dintr-o data imi vine in cap Anca!

Am vazut-o si in seara asta, mergea agale prin ploaie, fredona o melodie, se oprea si se mai certa, in soapta, cu oamenii ei imaginari, iarasi fredona. Am stat langa masina si m-am uitat dupa ea. O vreme. Abia cand au inceput sa mi se prelinga lacrimile in siroaie calde pe obrajii reci, mi-am dat seama ca plangeam. Si am vazut panicata ca Anca se oprise sub un felinar si se uita si ea la mine. Tacand. Prima oara in luni de zile. Eu eram, la randul meu, in lumina, caci locul meu de parcare este localizat chiar sub un stalp electric. Ma uitam la ea, ea la mine, eu de langa masina mea neagra si scumpa, ea de langa felinar; eu cu geaca mea de piele coniac si cu esarfa de firma, ea cu hainele ei urat mirositoare; eu cu parul abia vopsit si aranjat cu peria, ea cu parul ei gri, imbacsit de praf si tuns cazon, fara nici o forma. I-as fi dat o tigara, ce zic eu, i-as fi dat tot pachetul dar nu aveam de data asta, nu sunt fumatoare, mai fac pe interesanta. I-as fi dat orice, as fi invitat-o la crasma din coltul strazii sa manance barem o ciorba calda, acasa la mine, sa faca barem un dus cald si sa ii dau cateva din puloverele care stau, de pomana, in raft…ca nu port 5 odata si ei i-ar folosi mai mult…ma uitam la ea si imi curgeau lacrimile. Si abia reuseam sa imi inabus suspinele. Ma gandeam ca i-as fi dat orice si ca orice i-as fi dat, de fapt, ea deja are totul. Atat timp cat poti sa te bucuri de o cafea si de ziarul de dimineata….atat timp cat ai timp sa citesti ziarul de dimineata; atat timp cat intelegi ca rostul hainelor e sa te acopere si sa iti tina de cald; atat timp cat nu esti niciodata singura, caci ai atata imaginatie (sau atat nebunie!) cat sa vorbesti cu toti oamenii din capul tau, oameni de care iti place, ca altminteri n-ai vorbi atat cu ei; atat timp cat nu vorbesti fals, in limbaj corporatist, cu oameni pe care nici nu ii intelegi, nici nu ii placi…..atat timp cat mananci ca sa traiesti si nu te intereseaza ca n-ai casa, frigider, aragaz…atat timp cat esti constienta ca esti atat de bogata si asa de libera cat sa iti permiti sa spui ca tu nu mananci aia si nu vrei ailalta; atat timp cat liberul tau arbitru si demnitatea nu ti-au fost afectate, pervertite, ingropate….

Nu stiu cat a durat, daca o secunda, cinci minute, mai mult….imi treceau toate astea prin cap, imi curgeau lacrimile si Anca se uita fix la mine, ca si cand ar fi inteles, ca si cand ar fi auzit. Si deodata am vazut-o miscand buzele si m-am gandit Dumnezeule, iara vorbeste cu oamenii ei, trebuie sa plec…dar am vazut-o intinzand mana ei uscata si zbircita catre mine; privirea i s-a facut blanda, asa ca a mamei cand se uita la mine cu drag; a incercat chiar sa si zambeasca. Si am auzit-o spunand clar: „fii serioasa, se vede ca esti noua aici. Nimanui nu ii e mila de mine. Sa nu-ti fie mila de mine. Eu sunt bine!”

S-a intors cu spatele si a plecat strangandu-si, cu aceeasi trufie, pulpanele hainei. Si vorbind, Dumnezeu stie cu cine, poate cu oamenii ei, poate in continuare cu mine.

Stiti de ce am scris textul asta, nu?! Am vrut-o nemuritoare! Merita! Merita sa fie cineva martorul vietii ei. Sa nu fi trecut in zadar pe aici, prin cartierul asta, prin viata asta. Sa stie ca a vazut-o cineva. Nou pe aici. Ca o sa o tina minte. Ca o sa isi aminteasca, si cand ea nu va mai trece pe strazile astea, ca o chema Anca…

Asa, exact ca pe mine…