Începe de fiecare dată la fel. Îl recunosc din prima secundă. E ciudat să spui că recunoști – în vis, în timp ce visezi – un vis. Și totuși, așa e. Atunci când începe, mi se modifică poziția corpului, sângele își încetinește curgerea, respirația se transformă în șuier. Pur și simplu știu, cu tot corpul știu, și tot nu pot face nimic.
Sunt pe strada noastră, în blocul de vizavi de cel în care am copilărit. Sunt acasă la prietena mea cea mai bună, mi-am lăsat copila de nici 5 ani, la ai mei. În blocul de vizavi.
Stau cu prietena mea, depănăm niște amintiri, râdem de mine că am „îmbătrânit” și am ajuns mamă de plod de cinci ani – fată, tu credeai că o să se întâmple așa repede, nu fată, nu credeam, dar tu întotdeauna ai fost mai nebună sau să îi zic inconștientă ?!?
Prietena mea stă la etajul cinci, părinții mei la etajul șase, în blocul de vizavi. E o stradă îngustă între cele două blocuri. De la fereastra prietenei mele se văd perfect ferestrele și balconul părinților mei. Iar noi continuăm să ne hlizim.
Deodată, la geamul dinspre răsărit, cel care se află în prelungirea balconului o văd apărând pe copila mea. Geamul arată, dintr-o dată, ca un fel de balcon, dar un balcon fără nicio împrejmuire, practic doar o platformă de beton și apoi ….hăul. Șase etaje până la ciment. Iar copila mea, îmbrăcată într-o rochiță care flutură, se apropie cu pași ezitanți de marginea platformei.
Îngheț, simt cum coloana mi se înșurubează în cap și creierul începe să mă doară. Să pulseze. Sângele mi se varsă tot în ochi. În același timp, coloana se prelungește în sens invers, fixându-mă de canapea. Vreau să sar la fereastră, să țip la ea, mă întreb unde e mama, unde sunt ai mei. Fetița avansează, ezitant dar evident. Pas după pas. Lângă mine, o văd pe prietena mea cum gesticulează furibundă, țipă ceva, are ochii măriți de groază. Decid ca eu să nu țip totuși, poate o sperii și atunci chiar ar putea cădea.
La un moment dat, pe care nu îl simt, pe care nu îl știu, mă desprind de canapea și mă trezesc în casa scărilor. Ca să fie totul și mai cumplit, casa scărilor are luminator și pe geam, în timp ce mă arunc să cobor scările, văd fetița avansând, din ce în ce mai aproape de margine. Iar imaginea este în relanti. Nu pot să fug în vis, nu am putut niciodată. Nu alerg pe scări, pur și simplu plutesc peste ele, de la un etaj la altul. Și totuși nu suficient de repede. Când plutirea mea atinge nivelul al treilea văd piciorul fetiței pășind în gol. Între etajele doi și trei, în timp ce plutirea mea peste scări pare să se accelereze, zăresc și fetița, căzând parcă în reluare: eu un nivel, ea un nivel. Din ochi îmi curge sânge, inima nu-mi mai bate, respirația frige că o flacără și e prelungă ca un șuier. Din mijlocul pieptului, ca dintr-un crater de vulcan, se ridică un muget surd, ce seamănă cu zgomotul care se aude înainte de o furtună. Continui să plutesc peste trepte, în timp ce copila continuă să cadă.
Reușesc să ies din scară, exact în momentul în care copila se apropie de primul etaj. Asfaltul e din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai concret. Mai am cinci pași mari, strada e îngustă. Dar eu nu pot să fug, nu pot să strig, copila mă privește senină, cu un zâmbet frumos ca un soare pe chipul ei mititel. Ochii ei, negri și frumoși, sunt puțin îngrijorați de rictusul de pe fața mea, de sângele care mi-a invadat ochii, de mâinile mele întinse, ca niște crăci de copac golaș în iarnă, cu care ma chinui să o apuc, și printre care trece, și …
Mă trezesc de fiecare dată urlând. Urlând sălbatic. Zbătându-mă. Știu că a fost vis, înțeleg că m-am trezit din el, dar frica, teroarea, groaza nu se domolesc nici când îmi aud urletul, nici când înțeleg că e totul ca înainte de a mă fi dus la culcare. De unde nu mai bătea, inima aleargă în galop prin piept, oprindu-mi respirația.
Fiică-mea nu a avut niciodată voie într-un balcon. În niciun fel de balcon, din niciun material, de la niciun etaj. La mama în bloc nici atât, nici măcar pe lângă fereastră. Are douăzeci de ani și încă stă departe de orice fel de balustradă. Acum știe de ce dar, oricât ar încerca ea să fie de rațională, frica mea i-a marcat comportamentul. Au trecut ani mulți de la ultima dată când am visat asta dar chiar și azi, înainte să pun capul pe pernă, am o strângere de inimă. De frică. Visul acesta a reprezentat pentru mine, ani de zile, definiția cea mai exactă a fricii. Și e doar foarte puțină vreme de când terapeuta mea mi-a zis, zâmbind : Nu trebuie să îți mai fie frică. Nu e premoniție, nu a fost niciodată. E doar memorie
