Povestea lui Aramis

Nu, nu e vorba de unul dintre cei trei, patru de fapt. Muschetari, zic. Desi Aramis ar fi fost un muschetar desavarsit; avea tot ce trebuie: noblete, curaj, inteligenta, devotament, credinta si respect pentru toate cele de mai sus, atunci cand le intalnea. De aceea il si chema Aramis. Dupa cel mai nobil, curajos, inteligent si devotat muschetar!

Cand l-am cunoscut eu avea 3 ani. Nu mai era pui dar nici adult nu se putea numi ca este. Era jucaus ca un plus animat, curios si impertinent, adica exact cum ar trebui sa fie un pui de catelandru. Dar era incapatanat, devotat si curajos ca un adult al rasei din care facea parte. Doberman, rasa pura, necorcita, cu certificat si tot Dumnezeul! Nu sunt, insa, convinsa nici astazi ca Aramis era caine. Mai degraba asa alesese el sa se intrupeze, in haina de Doberman. Avea 3 ani, cum va spuneam, si era nedespartit de tatal Cosanzenei, pe care eu abia il cunoscusem. Aramis era prezent la toate intalnirile noastre. Nu pot sa spun ca m-a primit cu dusmanie. Ma tolera, cred ca si el – ca si viitorul tata al Cosanzenei – ma gasea simpatica si amuzanta.
Situatia s-a schimbat cand eu cu stapanul (sau sa ii zic tatal?!?) lui ne-am casatorit si ne-am mutat impreuna. Asta l-a deranjat, lui nu-i ceruse nimeni parerea :-).
Si abia atunci s-a pornit sa-mi arate a cui e casa si locul de-a dreapta tatalui. Ce sa spun mai intai?! Ca ma miriia neprietenos, ori de cate ori ramaneam singuri? Ca atunci cand faceam curat in garsoniera noastra, facea tot ce putea el ( si putea, va asigur!) ba sa imi rastoarne galeata cu apa, ba sa imprastie incaltarile si hainele, ca eu le strangeam pe o parte iar el – pe cealalta – le insira peste tot, ba sa imi ascunda buretii, pamatuful de praf si papucii….fumam, si eu si sotul meu dar, desi marca de tigari era aceeasi si pachetele identice, Aramis il facea, de fiecare data, praf doar pe al meu! Cea mai fatisa declaratie de razboi a fost atunci cand, venind acasa de la munca, impreuna cu sotul meu, nu am reusit sa intram in casa si am deschis cu greu usa de la intrare…caci in spatele ei, stateau stivuite toate – absolut toate!!! - hainele si incaltarile mele. Casa arata ca dupa razboi caci ii luase ceva vreme sa deschida sifonierul si dulapurile si sa taraie de ele pana la usa!
Tatal lui nu s-a bagat niciodata intre noi, ne-a lasat sa ne impacam in legea noastra, asa cum am stiut noi mai bine. A durat luni bune, venise vara, Aramis era innebunit dupa iesit in natura. Intr-o alta viata probabil ca fusese peste caci, oriunde vedea un ochi de apa, fugea ca disperatul si plonja cu gratia unui inotator de performanta, drept in mijlocul baltii, lacului, marii…si era greu de stapanit caci nu era nici micut, nici incet. Ei bine, cu o astfel de ocazie, a nimerit cu labuta dreapta fata intr-un ciob imens, lasat acolo de cine stie ce cretin om de bine. Si-a sectionat tendoanele pana la os, echivalentul la taiatul venelor de la mana la om. Nu imi mai amintesc cum am ajuns la veterinarul care il vedea de pui, sotul meu a condus ca un nebun erou, bancheta din spate se umpluse de sange si Aramis rasufla din ce in ce mai greu si mai rar.
Medicul ne-a spus ca la cat sange a pierdut si la cat e de slabit nu poate risca sa il anestezieze si de aceea, stapanul (sau stapanii) trebuie sa stea cu cainele, pentru ca el sa il coasa si sa ii opreasca hemoragia. Am stat aplecata, deasupra lui, eu plangeam, el plangea si doctorul ii cosea fiecare vena, clampata intre timp, ca sa opreasca hemoragia. A marait si a gemut, m-a muscat si m-a zgariat dar eu am continuat sa plang, sa ii spun povesti, sa ii explic de unde vine numele lui, sa il rog sa fie puternic si curajos, ca de-aia il cheama Aramis! Cand s-a terminat operatia era aproape noapte. Medicul ne-a spus sa il ducem acasa si i-a spus lui tatane-sau ca daca pana a doua zi nu se ridica singur si nu face macar cativa pasi, nu mai e nimic de facut. Sa nu isi faca sperante, sa fie pregatit si sa nu il lase sa se chinuie, sa se intoarca sa il eutanasieze. Nu am dormit nici macar un singur minut in noaptea aia, nici unul dintre noi. Aramis statea intins in patul nostru, cu labuta bandajata, cu privirea stinsa si cu respiratia fierbinte si suieratoare. I-am dat apa cu seringa si tot odata la 10 minute il intrebam daca vrea sa mearga afara sa faca pisu             (Aramis iesea singur afara, deschidea usa, o inchidea, colinda prin cartier si se intorcea atunci cand termina cu joaca si cu plimbatul). Ne privea din cand in cand, mai ales pe mine, cu regret si durere dar nu se ridica dintre cearceafuri. Cred ca era 5 dimineata, de fapt sigur era 5 dimineata, vad si acum limbile ceasului de perete, cand a dat sa se ridice. S-a prabusit la loc dar nu s-a dat batut. A scancit ca un om, s-a impins in labutele sanatoase si tremurand din toate incheieturile a privit catre usa. Sotul meu a coborat cu el in brate pana in fata blocului si nu cred ca ne-am bucurat asa mult si nu am plans atat de tare nici macar cand a facut Cosanzeana primii pasi…

Lasa ca si-a rupt firele de 2 ori, ulterior, de am fost nevoita sa ii improvizez o soseta cu care a umblat legat dupa gat 2 luni, pana s-au refacut ligamentele si tendonul. Lasa ca ma necajea in continuare si uneori, cand il suparam, imi mai gaseam cate o haina carata la usa, demonstrativ. Dar si-a revenit si ala a fost momentul in care eu am capatat drepturi egale cu sotul meu si la rubrica „mama” Aramis a statutat numele meu pentru totdeauna.

Cand s-a nascut Cosanzeana a fost ca si cand s-ar fi nascut puiul lui. Nu va puteti imagina ce ii facea junioara. De la a-i baga degetelele ei subtiri in nari si astfel la a-l tara prin casa, pe unde avea ea chef si pana la a-l incaleca si a-i comanda „dii, Misi, dii calusssul meu„….pe toate!
Fotografia vietii mele, pe care nu am apucat sa o fac decat in memorie, caci pe vremea aceea nu existau smartfoane si tablete, si trebuia sa fii bogat sa ai aparat foto (si noi nu eram! Bogati, zic), fotografia vietii mele este aceea in care Aramis si Cosanzeana imparteau acelasi castron de pilaf cu carne de vita (Aramis nu a mancat niciodata mancare „de caini”. Ii gateam orez cu carne de vita, supa de oase, spaghete de toate felurile…atat doar ca avea castronul lui din care manca, nu ne amestecam vasele, dar si asa, manca pe un scaun de lemn, la nivelul lui de inaltime, cu fata de masa si tot dichisul!). In poza care mi-a ramas una dintre cele mai scumpe si dragi amintiri, Aramis manca dintr-un colt de castron, ca sa nu o deranjeze pe cea mica si se mai oprea din cand in cand, sa o maraie, caci era totusi mancarea lui, iar Cosanzeana, se aplecase si isi dusese manutele la spate deoarece incercase sa le propteasca de gresie, ca sa stea ca Aramis, insa nu ajungea, hihihihi. Manca direct cu gura din castron si la randul ei, il maraia pe Aramis, aparandu-si partea ei

Ani de zile am mers cu Cosanzeana „la picior” si i-am zis lui Aramis „vino la mama, puiule„….

Povestea asta de dragoste s-a terminat in ziua in care Cosanzeana s-a catarat pe bratul fotoliului lui Aramis (avea fotoliul lui in care dormea! Cu patura, caci era friguros. Si ii era frica de tunete si fulgere, cand ploua tremura ascuns sub patura si ii clantaneau dintii lui de Doberman mai ceva ca o pereche de zaruri in table!) incercand sa ajunga in biblioteca. I-a cazut cainelui pe rinichi. Intr-o fractiune de secunda Aramis s-a rasucit ca o cobra si a cascat o gura imensa, mai mare decat caputul brunet al fetitei buclucase. Eu am inlemnit iar sotul meu a racnit ca scos din minti „Aramis, culcat!„. Aramis era om, nu caine, caci orice alt caine si-ar fi ascultat instinctul si ar fi ranit-o pe cea care il ranise. Dar Aramis a luat pozitia culcat si a stat, obidit si supus, cand tatal fetitei (care nu mai era si al lui, in acel moment) i-a trantit un ditamai ghiontul si a luat fata pe sus. Nu ne-am mai inteles cu el de atunci. Noua ne era frica mereu, lui ii era la fel. Nu se mai apropia de fata si daca ea intra in camera, el iesea. A inceput sa isi faca – demonstrativ – nevoile in casa. De ce spun ca demonstrativ? Pentru ca facea asta exclusiv in baie sau bucatarie, unde aveam gresie si era usor de curatat, niciodata in casa, pe covoare sau in paturi. Ofta de cate ori il certam dar ne provoca – constient – sa mai facem odata ce facuse tatal Cosanzenei cand el doar se aparase: sa il batem!

Pana la urma l-am dat unui prieten de familie, burlac, care il stia de cand era pui. Edi era singur, avea timp de el si il iubea, ne spusese demult ca el ar vrea un caine exact ca Aramis. Ne-a fost frica tuturor si realitatea este ca in primele doua saptamani ne-am trezit de multe ori cu Aramis la usa, incercand sa o deschida si sa intre in casa (cat l-am avut nu inchideam niciodata usa caci, asa cum v-am spus, Aramis iesea singur la plimbare). Noi stateam la Dristor, Edi la Salajean, daca venea in fuga facea 10 minute intre cele doua „acasa” ale lui. Totul s-a incheiat dupa vreun an cand Edi a venit – in sfarsit – doar in vizita, cu Aramis. Ne-am bucurat cu totii de revedere, Cosanzeana avea deja spre 5 anisori, nu-i mai zicea Misi ci Aramis, si nu mai putea sa il calareasca caci era cat el deja. EI bine, in ziua aceea, cand Edi s-a ridicat sa plece, am avut cu totii o strangere de inima. Dar Aramis era deja la usa, flutura ciotul lui de coada si ne zambea cu toti dintii. Alesese. Pleca. Casa lui nu mai era in Dristor, noi eram parintii Cosanzenei, nu si ai lui.

Nu stiu cand a murit. Nici nu vreau sa stiu. Va spun atat: Aramis se uita la filme (filmul lui preferat a fost acela cu John Travolta si dobermanul de lupta, pe care acesta il salveaza de la moarte!), Aramis era iubit si cunoscut in tot cartierul si asta nu era meritul nostru, Aramis nu se batea niciodata cu alti caini, Aramis iarna isi facea saniuta dintr-un pet de apa si se dadea pe gheata, Aramis a stiut inaintea noastra ce destin il asteapta, caci el a fost primul care a stiut ca sunt insarcinata, Aramis era generos, devotat si ne-a iubit neconditionat! Caci ce om ati vazut voi sa accepte sa plece de buna voie, din casa lui, din viata lui, atunci cand omul lui se indragosteste de altcineva si sa continue sa iubeasca acel om (de fapt, acei oameni, inclusiv pe cel care i-a luat locul), in continuare?!??!

Cosanzeana mea e nascuta pe 24 august. Aramis era nascut pe 27. Au fost 9 ani frumosi, in care ziua lui era prilej de mers la mare, de facut tort de oase, de alergat de nebuni si tavalit prin iarba! Au fost 9 ani in care noi l-am iubit foarte mult dar in care el ne-a iubit inmiit mai mult, si mai elegant, si mai definitiv, decat am fost noi – oamenii – in stare sa o facem!

Nu mi-am mai luat niciodata caine de atunci, nu e ca si cand atunci cand iti moare sau iti pleaca un membru de familie te duci si iti cumperi altul!

Si tot de atunci, pentru mine Aramis nu mai este unul dintre cei muschetari!
Este copilul meu, omul meu, prietenul meu de nadejde, singurul prieten care a fost in stare sa ne iubeasca si dupa ce noi l-am tradat si l-am abandonat! O simt ca un minus personal, imi pare rau pana astazi ca am acceptat sa il dam, la Cosanzeana nu am renuntat si binenteles ca nu as renunta niciodata, orice ar face, oricum ar face, si stie si ea, si stiu si eu, ca au fost momente in care rautatile lui Aramis par joaca de catelandru pe langa rautatile ei.

Asta este povestea lui Aramis, cel care a ales sa vina in viata asta pamanteana in haine de caine! Un caine mai bun, mai nobil, mai elegant si mai iubitor ca multi oameni pe care i-am cunoscut si credeti-ma, stiu ce spun!

Aramis, fratele Cosanzenei, primul meu copil, caruia nu am fost in stare sa ii fiu mama dar caruia ii datorez, pana astazi, felul in care am invatat ca trebuie sa iubesti!