Tete(a)

PaperArtist_2014-09-02_16-35-32

Il chema Alexandru si surorile lui din Vrancea ii spuneau Lixandru. Nea Lixandru, ca era cel mai mare. Adica asa ramasese, dupa ce murise nenea. Nea Toader, cel mai mare dintre cei 8 frati ai lui. Ramasese, deci, el nenea. Nenea Lixandru de la Bucuresti!

Era elegant, uneori cand ma plimba de manuta „Tataie, Ozana, beie” (stiam ca in traseul de plimbare intra si o vizita la terasa din Ozana, la o bere, atunci cand era vara! Si pentru ca eu stiam asta, a aflat si bunica-mea saraca, s-o loveasca infarctul si mai multe nu: „Sandu, tu duci copilul la bere?” Dar Sandu, saracu’, nu mergea niciunde fara sa ia si „copilul”!) ma uitam la el, de la inaltimea celor 3, apoi 5, apoi 7, apoi Dumnezeu ii mai stie, anisori ai mei si ma gandeam ca tot timpul parea a se duce la ceva sedinta sau reuniune importanta, un domn desavarsit, impecabil in fapte si gesturi. Dar nu! Asa era tete, pur si simplu!

Avea camasa mereu apretata, in culori pale sau alba spuma, inchisa regulamentar pana la ultimul nasture, costumul la doua randuri si palarie, neaparat palarie, eu nu l-am vazut niciodata pe tete, pe strada, cu capul descoperit! Iarna purta, uneori cand era foarte frig, o caciula neagra de astrahan. Iar vara, palarii elegante, albe sau crem, cu panglica neagra si boruri tari.

Stia Bucurestiul pe de rost desi – cum va spuneam – el era din Vrancea! Stia Bucurestiul cu pasul si cu mijloacele de transport in comun. Tete nu a avut niciodata masina si nu a avut niciodata carnet! Dar ce mandru era de mine, cand il duceam cu masina la el „acasa”.
M-a adus nepoata-mea” spunea tare, oricui vroia sa-l asculte, si apoi imi continua mie „lasa, tete, sa traiesti, sa fii sanatoasa, sa ma mai aduci, ca si eu te duceam cand erai mica, peste tot, tete! Tataie, Ozana, beie, asa spuneai tot timpul, acum a venit si vremea mea, tete„…l-am dus, dragul si iubitul meu, pana in ultima clipa! Ultimul drum „la deal” l-am facut in toamna anului in care a lepadat haina asta pamanteasca si s-a dus sa ma astepte in alte ceruri, mai albastre, sper eu, decat acela pe care il vad cand ridic ochii. Si-i ridic des de cand a plecat, si el si „ma-ta marea” cum ii spunea – cu cata dragoste profunda! – bunica-mii.

Tete ii cumpara mereu flori bunica-mii, mereu. Asa am crescut, cu tete in casa, care de cate ori se intorcea de la piata, sau de pe unde il purtau drumurile, cel mai adesea, avea in plasa de rafie, langa patrunjel si ce ii mai dadea „gazdarita” pe lista, si cate un buchet de lalele. Sau de liliac. Sau de lacramioare. Sau de crizanteme, musai mici si albe „ca astea ii plac, tete, lui ma-ta marea, se supara daca ii iau de-alea marile si colorate, zice ca sunt flori de mort. Si crinii la fel, mie imi mai plac, toate florile sunt frumoase, da’ stii ca ma-ta marea nu e ca mine, ea e mai pretentioasa„. Tete stergea praful, tete spala si vasele. Pana cand a murit, de batranete, a spalat vasele, inclusiv maica-mii acasa, caci la ei a stat, dupa ce a plecat bunica. „Eu, tete, sa stii de la mine, sunt cel mai mare spalator de vase:-) ….
Cand statea cu parintii mei, in ultimii ani, mama mai gasea unele farfurii spalate necorespunzator. Si atunci ii mai spunea „mai lasa-le bre tata, lasa-le, ca le spalam noi, matale stai si te odihneste„. Nu era prost tete al meu, nici cu mintea afectata, nu a fost senil nici o secunda, nici chiar pe patul pe care si-a trait ultimele clipe…nu era prost, asa ca a inteles el unde bate mama. Si atunci ne-a zis: „Eu, tete, sa stii de la mine, sunt cel mai mare spalator de vase, eu n-am tete, nevoie sa le vad! Eu le spal, tete, le dau cu clabuc si le clatesc bine, bine, sa scartaie sticla, tete, si cand scartaie e clar ca-s curate, le mai trec odata in apa rece si-s gata„. A avut dreptate, dragul de el, dupa ce a plecat si am ramas noi sa spalam vasele, cand le-am gasit din nou pe cele cateva mai soioase, am inteles ca nu era tete vinovatul! Altcineva era, persoana importanta, nu spui cine :-)

Tete nu intarzia, niciodata! Era ca un ceas elvetian, precis si reglat impecabil. Nu intarziase o zi, in toti cei 47 de ani de munca, la tipografie. A lucrat la Casa Scanteii (Casa Presei Libere, pentru cei care n-au chef sa caute in Google si nu sunt macar de-o seama cu mine, ca sa stie despre ce vorbesc!). Era mandru de munca lui cum era mandru de noi, povestea despre carti, despre tiparnitele cu plumb, le prinsese pe toate. Mi-a ramas, in urma lui, o biblioteca impecabila, mi-au lasat-o mie, am iubit cartile de mica, le iubesc si acum cu aceeasi pasiune. Cu atat mai mult ca sunt cadou de la ei! Nu intarzia acasa, aprecia atat de bine distantele si cunostea atat de bine orasul incat stia exact cand pleaca si la ce ora se intoarce, daca face piata in Berceni. Sau la Minis. Sau la Gara de Nord. Ii placea sa se plimbe, nu am vazut om sa iubeasca plimbarea, asa ca tete. Intra in vorba cu toata lumea si apoi povestea acasa cum „s-a gasit” el cu nu stiu ce „cetatean” sau „cetateana”, asa le spunea. Nu intarzia tete al meu niciodata, tata si acum povesteste, razand, ca se imbraca sa plece la plimbare, si asa, incaltat, imbracat, cu palaria pe cap si bastonul in mana, se mai aseza putin pe canapeaua din sufragerie. Si tata (sau mama) il intrebau „ce faci, tete, nu pleci?„. Se uita atent la ceasul de la mana, fusese al unchiului meu, baiatul lui, care a murit inaintea lor bietii, si spunea calm, cum ii era felul „pai mai am vreo doua minute, tete„. Si tata, si mama radeau pe infundate dar el continua, sfatos, facandu-se ca nu le intelege ironia si faptul ca il iau in ras:  „mai am doua minute, tete, ca daca plec acu’, termin tura prea devreme si eu la 2 fix trebuie sa ma intorc acas’ pentru masa de pranz, ori daca plec acum, ajung inainte de 2„…doamne, ce mai radeam si eu cand imi povesteau ai mei…
Ne-a pierit rasul la toti atunci cand a murit! Caci masina mortuara, l-a adus acasa de la spital, ghiciti?!? Fix la ora 2!

Era mandru ca era orasean, dar nu parvenit, baiat sarac din Vrancea, fara prea multa scoala, terminase 8 clase la scoala din sat si apoi venise la Bucuresti sa isi faca un rost. „Nu mi-a placut, tete, la tara, era mereu zloata si mizerie, oamenii nu stiau sa traiasca, omul e facut sa creasca, tete, sa vada lucruri noi, sa invete. Tu sa inveti, tete, e bine sa stii carte, sa ajungi om mare, scoala e importanta tete, e bine sa fii profesor, sa ai acolo, o facultate„. Nu si-a renegat insa niciodata originile, mergea cat de des putea (sau il duceam eu!) la el „la deal”, mereu incarcat cu de-ale gurii, cu dulciuri, haine si ciorapi, pentru surorile lui. Intra in curte, inalt si demn, imbracat elegant, si „fetele” – matusile mele, surorile lui, doua babute incovoiate de ani si de munca grea, sareau sa il intampine „saru’ mana, nene Lixandre, bine ai venit” si dadeau sa ii sarute mana mare, cu piele intinsa si ingrijita. Le lua in brate si se ferea, cu jena, nu le lasa sa ii pupe mana, le spunea „lasa asta, lasa, sa fiti voi sanatoase, nu trebuie sa-mi pupati mana, gata, asta era pe vremea lui mamica„. A trait sa o ingroape si pe cea mare, pe mama Stanca. Si pe bunica. Si pe fecioru-sau, unchiu-meu.

Eu, tete, am primit in viata asta, tot ce mi s-a dat! Asa cum mi s-a dat! Eu nu m-am plans, tete. Toate au venit de la Dumnezeu, El stie mai bine, tete, n-avem noi treaba, nici grija!

Munceam si eram plecata departe cand a facut accidentul vascular care i-a fost fatal. Am plecat in noaptea aia, dupa ce m-a sunat mama, catre Bucuresti. Era iarna grea, decembrie, conduceam cu maxilarul inclestat si ma gandeam sa imi ajute Dumnezeu sa-l mai prind in viata. Imi spusese mama ca e grav. Plangea. Bunica plecase cu 3 ani inainte. Cand am ajuns eu la spital, dormea. Era in salon cu alti oameni batrani, suferinzi, dar nu asa grav, ca el. Respira greu si horcait, mana lui mare, calda si care imi ocrotise copilaria statea, aproape inerta, peste patura. M-am asezat pe fotoliul vechi si desfundat de langa pat si am plans! Am plans toata copilaria mea, am plans „tataie, Ozana, beie„, am plans pentru toate iernile cand mergea, elegant ca un print din poveste, cu mine, la derdelus si imi spunea: „nu te mai da dea harja ca te storonesc, o sa rupi ghetele alea si n-are ma-ta bani de altele” (ma dadeam pe gheata, ca orice copchil zanatec!)…am plans pentru ca nu mi-a zis niciodata o vorba rea, nu m-a tras nici macar de o ureche, ma mustra cu blandete si cu intelepciune….am plans pentru toate drumurile pe care le-a batut, ca sa-mi cumpere unt si cele mai bune mezeluri, in vremurile ceausiste, cand nu se gasea nimic si totul era pe cartela, iar eu aruncam sandvisurile pe care mi le faceau ei, cu atata dragoste, la catei sau la ghena din spatele blocului! Am plans pentru taberele si excursiile pe care mi le-au platit, facand eforturi fara sa se planga, pentru drumurile noastre impreuna la deal, am plans pentru ca de la el am mostenit harnicia, cumpatarea, intelepciunea dar mai ales bunatatea si corectitudinea, am plans pana am simtit ca raman fara suflare si fara lacrimi. Un batran din patul de vis-a-vis m-a intrebat „sunteti tot fata? Ca mai venit una azi dimineata, era sora?” Am raspuns inecat „nu, sunt nepoata, cealalta era mama! E bunicul meu! El m-a crescut! Ei, de fapt, bunicii mei. Bunica nu mai e, si acum si el…„. Si iarasi m-a umflat plansul, of tete, ce ne facem, e Ajunul Craciunului, ce facem?
Parca m-a auzit, a deschis ochii si s-a uitat la mine! Cu dragoste, cu mila, tot lui, sarmanul, ii era mila de mine. L-am intrebat obidita „ce mai faci, tete, cum te simti?„. A dat sa vorbeasca dar nu a reusit decat sa ingaime niste silabe, fara noima si vedeam in ochii lui cum il enerveaza neputinta aceea. L-am intrebat, tampit si fara rost, „stii cine sunt?„. Si imi amintesc si astazi felul in care m-a privit, era repros in ochii lui, era dragoste, si era si altceva, era toata viata mea, toti cei 30 si ceva de ani ai mei, derulati pe repede inainte, pe marginea aia de pat!
A facut un ultim efort, supraomenesc, si a baiguit „Aaaa..ncaaa, tete, Anca” am plans amandoi, m-am aplecat si i-am sarutat mana care ma facuse mare, mana care ma aparase si imi mangaiase fruntea, care ma hranise si ma invelise sa imi fie cald, mana lui mare, care acum se stingea cuminte, pe un pat de spital, in orasul care il adoptase si care ii fusese atat de drag!

A trecut dar n-a plecat, tete al meu! E inca aici, ma priveste, cu ochii lui sfatosi, din privirea mica si senina a nepotelului meu cel mare. Pe care il cheama si Alexandru, binenteles, cum altfel?! Il vad in vis si cateodata, cand mai fac vreo fapta de isprava, aud clar, in ureche „ea e nepoata mea, bravo tete, sa fii sanatoasa„.

Nu i-am spus niciodata ca il iubesc, bunica-mii ii mai ziceam dar lui nu i-am spus niciodata, nu stiu de ce, m-am gandit mereu ca stie sau ca o sa fie timp sa-i spun! Te iubesc, tete, si mi-e tare dor de dumneavoastra, stiu ca imi citesti peste umar acum si sa stii ca de cand mi-ai spus mata ca sunt Anca, nu am mai uitat, tete, niciodata!

Asa e, ai avut dreptate, eu sunt nepoata ta!

  1. Cel de-al doilea nepot al tau e calator…ii place drumul si plimbarea. Are calmul lui Tete si privirea aceea, despre care povestea mama cand ii zicea sa lase vasele, stia el la ce se refera mama…asa ne priveste Sebi, des…el stie…noi suntem inca prostii care tre’ sa invatam…
    Iar Alexandru, tizul, are aceleasi palme mari si calde…jur…

    Si o sa fie inalt si cu fruntea patrata :) si sigur ii va duce sotiei lui flori, fiindca asta o va invata de la mine :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>