Ştiau de câţiva ani că are cancer. Bătrâna nu ştia, nu îi spuseseră, dar în ultima vreme, văzuse singură cum se împuţina la trup. Şi se simţea din ce în ce mai rău. Era în vârstă dar cum toată lumea îi spunea că speranţa de viaţă a crescut, se gândea că mai prinde caţiva ani „măcar 85 maică, mama mare a trăit 97. Şi-ar mai fi trăit dacă nu murea. Dar nu de bătrâneţe s-a dus, şi-a rupt piciorul şi nu s-a mai ridicat din pat, de-aia „. Ei râdeau şi îi răspundeau „da naşa, ai dreptate, ai putea chiar să te şi măriţi la cei 70 ai dumneata”.
Apoi, fiecare se luase cu viaţa, astfel că atunci când ziua aceea a sosit totuşi, i-a prins nepregătiţi şi, pe fiecare, în altă parte. Carina abia divorţase şi se mutase înapoi la părinţi, temporar, căci se pregătea să plece din ţară. Ramona şi Andrada nu erau nici ele chiar pe roze, se luptau – fiecare – cu realitatea proprie. Băieţii erau cu ale lor, ei primiseră poate, cel mai uşor vestea. Se reuniseră toţi, împreună cu familia, la priveghi. Era o iarnă crâncenă şi frigul era amplificat de cămăruţa austeră a capelei mortuare.
– Sărmana, suspină Ramona, cu nasul roşu şi tremurând în geaca de puf, care totuşi părea să nu aducă nicio diferenţa. I-ar fi plăcut să mai trăiască.
– Ei alta, acu’. La toţi ne-ar plăcea asta, nu crezi ?
Frate-său se uita în gol şi mişca alene dintr-un picior, încerca să facă pe seriosul şi să pară neafectat. El era fratele cel mare şi trăise cu bătrâna în casă, îngrijind-o până în ultimul ceas. Nu avuseseră neapărat o convieţuire lină, bătrâna fusese arţăgoasă şi voluntară, nimic nu îi convenea din ce făceau cei tineri, iar casa era a ei. În ultimii ani se mai înmuiase, ba chiar, cu ceva vreme înainte să se ducă, le făcuse acte de vânzare-cumpărare pe casă „n-am, mamă, pe nimeni, că voi mi-aţi fost şi copii, şi neamuri, şi prieteni, dar cine ştie ?! Că atunci când moare un bătrân, odată apar toate rubedeniile până la maimuţă, aşa cum apar ciupercile după ploaie. Lasă, să nu fie probleme, că dacă aveţi contract, ăla nu se rupe”
Însă acum, că trecuseră toate, era trist, profund trist, chiar dacă încerca să ascundă asta sub replica sarcastică.
Carina stătea adunată pe un colţ de bancă. Lacrimile îi făceau ochii albaştri să scapere ca într-un acces de febră. Ca şi soră-sa, avea nasul roşu de la plâns. Tăcută din fire, acum îi venea şi mai greu să îşi exteriorizeze sentimentele. Bătrâna fusese şi naşa ei, de fapt, le era naşă tuturor : şi celor doi fraţi care comentau, şi ei. Cel de-al doilea nume ale ei fusese ales după al celei plecate. Nu erau neapărat apropiate. Dar nici nu realizase că are atâtea amintiri cu bătrâna până acum, când îi stătea, ghemuită, la căpătâi. Îşi amintea toate păpuşile primite în dar, excursiile la pădure de pe vremea când trăia şi soţul bătrânei, zilele de naştere când venea cu crizanteme, că ea era născută iarna. Nici nu îşi dădu seama că lacrimile îi porniseră în jos, pe obrajii albi ca o coală de hârtie. Şi la fel de lipsiţi de viaţă. Simţi doar cum o mână caldă i le şterge cu blândeţe, în timp ce cealaltă îi întindea un pachet cu batiste de hârtie.
– Dă-te puţin mai încolo şi hai să te iau în braţe
Andrada, cea mai mare dintre fraţi, se aşeză lângă ea şi îşi trecu mâna peste umerii ei.
– Tristă, a ?
Carina nu răspunse dar îşi suflă nasul mic şi îngheţat cu obidă.
– Hai lasă, că nu a avut o viaţă rea. Sau … mai ştii ?!? De fapt, nici că a fost bună nu sunt sigură . Tu nu ştii, dar naşul, Dumnezeu să-l odihnească, nu era dintre cei mai buni şi blânzi bărbaţi. A avut trei copii cu femei diferite, şofer de ambulanţă, deh. Şi a lăsat-o văduvă la 47 de ani, sărmana. Fără sprijin, fără nimeni. A trebuit să îşi vândă casa, ca să le plătească drepturile la copii aceia. Cel puţin pe fete, că le ştiţi şi voi, le-a crescut mai mult ea, biata. Şi tot i-au luat casa de sub nas, nu le-a interesat. Eh, a trecut. Ia zi naş’to, nu e mai bine acu’ ? – încercă ea să glumească, deşi nici vocea, nici gluma, nu erau deloc potrivite în context
– Andrada, taci te rog frumos, şopti Carina. Ştiu exact ce defecte avea. Şi ce probleme. Nu a avut o viaţă uşoară. Eu văd altfel lucrurile, ştiu că voi nu. Nu îţi cer nici să înţelegi, nici să fii de acord dar te rog frumos să taci. Atât.
Andrada vru să spună ceva dar vorbele i se opriră în gât. Dădu din cap abătută şi din mână a lehamite, îşi retrase mâna de pe umărul soră-sii şi se duse lângă coşciug. Bătrâna avea o faţă liniştită, părea că doarme „hm, păi chiar doarme, doar că de data asta will be no tomorrow. Ietete, gândesc în engleză, m-au spălat ăştia de tot pe creier, nici să plâng nu mai sunt în stare doar în limba mamei”. Şi se mai gândi că la un moment dat „poate mai curând decât cred eu, hai naibii că eşti morbidă, ai abia patruj’ de ani, serios zici ?! ”
Andrada se îndepărtă de coşciug şi privi în jur.
Capela mică se umpluse, între timp veniseră şi câţiva vecini, familia lor era oricum mare, oamenii comentau cu voce cam prea tare, povesteau întâmplări din viaţa femeii, se auzea clinchet discret de pahare şi un zumzăit continuu. În toată forfota, la capătul opus al băncii pe care stătea Carina, apăruse un băiat tânăr şi înalt. Avea ochii albaştri şi luminoşi, un palton negru care îl făcea să arate foarte elegant şi extrem de sobru, în acelaşi timp. Nu se aşezase pe bancă, stătea drept şi ferm, ca un soldat în post. Se uita cu blândeţe nespusă la bătrâna din coşciug şi, din când în când, către Carina care plângea înfundat şi aproape neauzit. Andrada îl privi câteva secunde bune, curioasă, nu îl cunoştea, nu înţelegea de unde apăruse acolo. Simţindu-se privit, tânărul întoarse capul şi îi întâlni privirea. În prima secundă a contactului vizual, o încercă un sentiment acut de panică. Dădu sa se mişte dar picioarele nu o ascultau. Tânărul continuă să o ţintuiască din privire dar atitudinea lui era blândă, lipsită de orice fel de ameninţare. Andrada voia să se ducă lângă sora ei care continua să suspine, deloc atentă la scenă. În mintea ei, se formă clar o voce „nu e nevoie, nu e în niciun pericol. Pentru ea sunt aici. O ajut eu. E ok, serios, nu e nevoie să ai grijă de ea. Mă ocup eu! Uite, ia să vezi că acum se opreşte din plâns”
Într-adevăr, Carina se opri din plâns. Continua să privească undeva, peste coşciug, fără să le acorde nicio atenţie. Timp de o fracţiune de secundă, pe faţă îi traversă chiar şi un început de zâmbet. Când Andrada îşi întoarse privirea băiatul dispăruse fără urmă. Cercetă fiecare colţişor al capelei, încăperea era meschină, nu ar fi avut unde să dispară. Şi totuşi, nu se vedea nicăieri. Însă Carina, într-adevăr, se liniştise şi se dusese lângă familie. Arăta senină şi împăcată iar Andrada nu se mai gândi la ce se întamplase. Ziua următoare urma să aibă loc înmormântarea.
***
A doua zi, se adunaseră de dimineaţă la biserica. Să mai stea puţin cu bătrâna, să vorbească cu preotul şi cu oamenii de pe acolo despre ceremonie. La unsprezece avea să înceapă serviciul funerar, la douăsprezece şi jumătate urma să plece convoiul către cimitir. Şi se ţinuseră întocmai de program. La unsprezece fix preotul începu ceremonia. În biserică erau doar ei, familia, şi câţiva oameni ai locului. Ca la orice slujbă de înmormântare, atmosfera era funestă, oamenii plângeau înfundat sau priveau pereţii afumaţi, cu priviri lipsite de orice expresie. Andrada era pe o parte a coşciugului, cu mama lor, tatăl, fratele cel mare şi sora cea mică. De cealaltă parte a coşciugului, aproape străvezie şi cu ochii înfundaţi în găvane, într-un palton bleumarin închis la două rânduri, care îi accentua paloarea, Carina se uita în gol, la flăcările lumânărilor care ardeau de jur împrejurul coşciugului. Era plânsă, arăta slăbită şi fragilă. La stânga ei, fratele cel mic, Radu, se străduia bărbăteşte să îşi înfrâneze suspinele. „Bine măcar că stă lângă ea, dacă se prăbuşeşte asta să o prindă” se gândi Andrada. „Deşi, la cât e şi asta de mutălău, mi-e că se împrăştie amândoi pe jos. Ia să mă duc eu acolo „.
Nu apucă să îşi ducă gândul la capăt. În stânga Carinei, aproape lipit de braţul ei, stătea băiatul cel tânăr şi frumos, de cu o seară înainte. Încadrată între cei doi – fratele şi tânărul străin – Carinei i se îndreptă postura, privirea i se curăţă precum cerul după furtună şi obrajii i se coloraseră într-un roz uşor. O văzu ridicând privirea către tânăr, care i-o susţinu, cu căldură şi blândeţe. Sora sa dădu uşor din cap, a aprobare şi când îi întâlni privirea Andradei, peste coşciug, îi zâmbi. Andrada zâmbi şi ea. Fiecare dintre ei erau cu soţii şi soţiile, doar Carina – cea abia despărţită – era singură. „Poate e un înger, i l-a trimis Dumnezeu, ea era singura care nu era cu pereche” îi trecu prin cap. Tânărul o privea zâmbind, cu aceeaşi căldură cu care o privise pe soră sa. „Poate că aşa e, da” auzi aceeaşi voce, de cu seara, în cap. Îi zâmbi şi ea.
La finalul slujbei, lângă Carina rămăsese doar fratele cel mic. Când cortegiul se îndrepta către cimitir, Andrada îi luă mâna Carinei. O simţi subţire, rece şi tremura uşor.
– Auzi, tu îl cunoşteai pe băiatul acela care a stat lângă tine toată slujba ? o întrebă. A fost şi aseară la priveghi.
– Nu. Tu îl cunoşteai ?
– Nu. Crezi că îl cunoştea cineva, totuşi ? Că la cimitir nu o să mai fie. Sunt sigură.
– Da, aşa este, nu o să mai fie. Pentru că nu mai e nevoie de el, ce a fost greu a trecut.
Tăcerea dintre ele era calmă, caldă, ca un pansament. Ca o împăcare.
– Andrada ?
– Da, Carina
– Cred că, de fapt, îl cunoştea toată lumea ; dar oamenii, în general, sunt foarte egoişti şi ocupaţi cu ei înşisi, cu durerile lor. Nu se uită în jur. Nici către alţi oameni. Poate că dacă am fii doar puţin mai atenţi …
