Povestea de mai jos a început aici.
Și se continuă, după cum urmează. Mulțumesc, Victor, încă o dată, pentru încredere.
***
Îmi era frig. Fusesem friguros și în tinerețe și, odată cu trecerea anilor, situația nu se îmbunătățise defel. Ajuns în floarea vârstei, la șaizeci și de ani, tremuram ca un cățel la injecție, ori de câte ori venea anotimpul rece. În dimineața asta, în mod particular, simțeam frigul curgându-mi prin vene, odată cu sângele. „Sa vezi că răcesc” mi-a trecut rapid prin cap. „Ei, ba să vezi că nu faci asta” mi-am răspuns aproape instantaneu și, bine dispus, m-am îndreptat către bucătărie, să măresc temperatura în centrală și să îmi pun de un ceai. Cu rom, evident.
Am o viață liniștită, sunt pensionar de multă vreme, pentru că aproape toată viața am muncit pentru mine. Așa că am fost foarte generos cu vârsta de pensionare. Am câteva colaborări literare care îmi aduc, lunar, niște bănuți, am publicat patru cărți care au avut succes la public și se tot re-editează. Toate acestea îmi asigură un venit decent și mai mult decât suficient, în raport cu nevoile mele. Când încă mai trăia nevastă-mea plecam des în plimbări, uneori afară din țară, de cele mai multe ori la noi. Dumnezeu să o odihnească, fusese o femeie minunată dar, pe cât de neliniștit și imprevizibil sunt eu, pe atât era ea de așezată, calculată și greu de scos dintr-ale ei. Avusesem o căsnicie fericită, domoală, fără copii. Am avut împreună trei bonsai și un câine. La cinci ani după moartea lui Kami (îl chema Kamikaze, de unde se poate deduce foarte ușor cine îi pusese numele) se stinsese și ea, cuminte, așa cum și trăise, într-o dimineață caldă. Atât îmi aminteam, că afară era cald și ea era, prin contrast, înfricoșător de rece. M-am speriat cumplit, a murit în somn, lângă mine, dimineață când am dat să o iau în brațe mi s-a părut că îmbrățișez un ghețar. V-am zis că sunt friguros, nu?
În fine, nu știu de ce mi-am amintit de asta tocmai astăzi.
Abia turnasem ceaiul peste rom, nu apucasem nici măcar o gură să iau din el, când a sunat la ușă.
Mi-am târșâit, cu patos, papucii pe gresie. Fac sport în mod regulat, merg mult pe jos, sunt doar friguros, nu boșorog, dar mereu mă distrează să mă prefac că aș fi.
-O secundă, te rog, am strigat din ușa bucătăriei, deși eram convins că nu e nevoie.
M-am uitat pe vizor, un tânăr înalt, șaten deschis, îmi prezenta din trois quarts un profil de medalie, cu un nas puternic, cu nări care fremătau nervos. Habar n-aveam cine e așa că am deschis ușa pe lanț.
– Bună ziua
– Noroc, tată. Cu ce te ajut?
– Să trăiți. Aș vrea să stăm puțin de vorbă. Mă numesc Valentin.
– Mă bucur să te cunosc, Valentin. Faptul că îmi ești tiz e simpatic, ca să zic așa, dar nu e un argument suficient, totuși, ca să îți deschid ușa casei.
– E ok, cobor și vă aștept la scară și facem câțiva pași împreună. Sau dacă îmi spuneți când să revin să vă însoțesc la o plimbare? Sau o altă zi, și un loc unde să ne vedem?
Asta m-a dezarmat. Nu avea oricum față de infractor, era îmbrăcat decent, avea un timbru plăcut și părea să aibă treizeci de ani; poate și trecut de.
– Așteaptă-mă o secundă, tinere domn.
Am închis ușa, am scos lanțul și am deschis-o larg:
– Poftește, deci. Aș vrea să nu te superi dar am să îți fac o fotografie cu telefonul și am să o trimit fratelui meu, îi spun că te numești Valentin și ești în vizită la mine.
A dat din umerii lați și a zâmbit politicos în timp ce îi făceam fotografia. Apoi s-a așezat confortabil în fotoliu, nu înainte de a-mi cere permisiunea să facă asta. Băiat educat.
L-am întrebat dacă bea un ceai. Mi-a răspuns că nu obișnuiește dar i-ar plăcea o cafea amară. Dacă am în casă, dacă nu, un pahar cu apa i-ar fi suficient.
– Fă-te comod, Valentin. Am să îți pregătesc o cafea. Până mă întorc, ai biblioteca la dispoziție. Am și televizor însă îl țin mai mult pe post de oglindă, obișnuiesc să îmi aranjez freza în el, când plec din casă. Nu am abonament la niciun furnizor de servicii deci, dacă îl deschizi, probabil ai să nimerești programul televiziunii naționale.
– E ok, mulțumesc, mă simt destul de confortabil cu gândurile mele, nu am nevoie de distracție suplimentară.
Hm, m-am gândit. Tânărul Valentin e din ce în ce mai interesant. Ca să vezi.
Când am adus cafelele (îmi făcusem și mie una), l-am găsit cu capul rezemat de fotoliu, cu ochii închiși, zâmbind ușor.
Mi-am tras celălalt fotoliu mai aproape de măsuța de cafea dintre noi. Am scos o țigară din pachet, am bătut-o tacticos de spatele mâinii și mi-am tras scrumiera mai aproape. Valentin mă urmărea calm.
– Fumezi?
– Nu, vă mulțumesc. Nu mai. Am fumat.
– Bravo, tinere, uite asta e o treabă bună. Mi-ar plăcea să las și eu mahorca dar e greu. Și îmi și place, aia e prost. Că dacă nu îți place, mai e cum mai e, da’ când îți place ceva…
– Vă înțeleg.
Condescendența și înțelepciunea tânărului de pe fotoliul din fața mea începuseră să mă tracaseze. Fără să știu neapărat de ce. L-am luat repede:
– Ia zi, tată, cu ce te ajut?
S-a uitat lung la mine, apoi prin casă. Dar privirea nu i se oprea nicăieri, se vedea clar că se plimbă prin gândurile lui. A luat o gură de cafea. Odată cu ea a înghițit și un nod, a oftat și a început să vorbească:
– Mă numesc Valentin, cum v-am spus. Am treizecisipatru de ani, îi împlinesc la vară. Nu sunt din oraș, stau într-o localitate la douăzeci și cinci de km de aici. Am fost drogat dar m-am lăsat, cam de zece ani. Am făcut pușcărie pentru furt, am furat de foame. În prezent, sunt infirmier la casa de copii din Galați. Mă joc cu ei toată ziua, le cumpăr jucării și bomboane din salariu. Nu cheltui pe nimic altceva, cei de la orfelinat mi-au dat o cămăruță acolo, am tot confortul. Mai am și banii din chirie, că am închiriat casa maică-mii, dacă eu tot stau la cămin. De două luni, sunt și eu tot orfan.
Nu am îndrăznit nici măcar să respir. Am luat și eu o gură de cafea. Mi-am mai aprins o țigară. Valentin a continuat:
– Nu a fost simplu să vă găsesc. Nu știam decât că ne cheamă la fel. Și că locuiți în oraș, într-un bloc cu multe scări, lângă un supermarket. Nu e un oraș mare, sunt doar trei supermarket-uri, dar tot mi-a luat ceva vreme. Oricum, șansele erau minime, de la început. Treizeci de ani sunt o viață de om, oamenii se mai mută, mai mor …. mă rog, vă știu de trei ani. Îmi pare rău de soția dumneavoastră. Și de mama.
A încheiat plecându-și capul. Am avut senzația că îi văd câteva lacrimi răzlețe sticlind în colțul ochilor.
Aș fi vrut să spun ceva, prin cap îmi alergau o mie de întrebări, ca o herghelie de cai sălbatici. Nu se întâlneau una cu alta și apăreau, mereu, altele noi. Valentin își bea cafeaua, părând că a rămas singur în încăpere. A continuat:
– Am crescut fără tată. La început a fost – ca să vă citez – simpatic, pentru că și bunica și, atunci când era acasă și nu era băută, și mama, mă răsfățau ca pe un pechinez și îmi ziceau „regili” și „stapânul nostru”. Și soarele casei. De fapt mama, până a murit, m-a strigat mai mult Sorinelu’ mamei decât pe nume. Ce-a mai suferit când am intrat în pușcărie, atunci cred că și-a revenit. Eram mai mereu mort de foame, bunica murise și mama era aproape tot timpul plecată. Când era acasă, era băută. Ea băută, eu drogat, mă și mir că mi se mai făcea foame dar, să știți că mi se făcea. Eu nu mi-am dat seama de toată grozăvia abia când m-am trezit între gratii și fără putința de a-mi mai procura sărăcia aia de drog. Vai de zilele mele, ce perioadă amărâtă!
Am oftat în același timp cu el. Mâna începuse să îmi tremure pe cană, respirația mi se accelerase și devenise șuierată. Știți cum e când te simți în pericol dar nu poți identifica pericolul acela? Ei bine, eu mă simțeam pe o șină de tren, paralizat, cu ochii ieșiți din orbite și părul de pe tot corpul electrizat, de parcă aș fi fost băgat în priză. Și trenul se apropia în viteză.
Vocea lui Valentin, egală, deși devenită aproape o șoaptă, umplea, ca o pâclă densă, încăperea:
– Mama a fost curvă. Frumoasă ca o cadră a fost, dar curvă. A urât ce era, toată viața ei plină de amar. Dar tot curvă a rămas, doar în povești prinții și bogații se îndrăgostesc de curve și le salvează. A fost amărâtă tare mama, domnule, n-a avut nimic nou și bun, îmi spunea, când eram mic, că la ea până și Crăciunurile erau toate la fel. Și semănau cu zilele de luni. A murit devreme, sărmana mea mamă, a murit tânără, dar vă spun eu și să mă credeți, pentru ea viața a fost neîndurător de lungă. Iar moartea, deși prematură și violentă, tot a venit prea târziu.
M-am ridicat de pe fotoliu pentru că simțeam un junghi dureros cum îmi cuprinde toată partea stângă. Mâna îmi amorțise demult, cana stătea agățată de degetele chircite ca niște vreascuri. Nu știu cum de mai respiram, eu mă auzeam horcăind. Valentin mă privea cu ochi sticloși, mi-am dat seama că nu înțelegea ce experimentez, se uita prin mine. Nu s-a oprit nici când am părăsit încăperea, a continuat să vorbească, cu un ton mai ridicat, care suna ca un tânguit. Sau ca un bocet.
– Înainte să moară i-am promis două lucruri: că nu am să mă mai droghez niciodată și că am să încerc să am o relație cu singura mea rudă în viață. Așa că, deși vă cunoșteam de trei ani, deși v-am urât și v-am plâns lipsa toată viața, am venit să îmi țin promisiunea. Cu drogurile e simplu, aia știu sigur că nu o să mai fac, am o responsabilitate față de toți copilașii aceia de la adăpost. M-a pus să îi promit, pentru că a zis că sunteți un om bun, ultimul samaritean, singurul pe care l-a cunoscut. A spus că vă place peștele prăjit cu mămăligă și că, deși arătați bolovănos, aveți sufletul ca o mămăligă fierbinte nu ca o piatră rece…
Mi-am târșâit papucii pe hol, către el, de data asta simțind în ei toți anii mei, șaizecișicinci la număr. Respiram tot greu, dar normal. Mâna mi se dezmorțise, nu mai aveam gura uscată și bătăile inimii erau puternice dar regulate. I-am arătat ce țineam în mână: o pereche minusculă de chiloți de dantelă.
– Ba a avut, dragul meu. Ceva nou, zic. A avut și mi-a dat mie. Iar eu am păstrat, parcă știind că o să îmi aducă ceva în dar, la un moment dat. Bine-ai venit acasă, fiule, lung drum ai bătut! Lasă că le descurcăm noi pe toate. Pune tu, te rog, ceaunul acela pe foc, eu mă duc să cumpăr niște pește. Și o să mă uit să fie gras, că parcă așa era vițelul din poveste, nu?
