Pentru că eu cred că puțină poezie și două poeme nu au omorât pe nimeni. Nici dacă sunt mai stângace; că și Eminescu a mai dat câte un rateu. Da’ el nu avea blog, să se facă de râs
Întoarcerea acasă
Întotdeauna drumul spre casă e mai greu.
Așa a spus și un mare poet și poate că el nici n-a trecut prin ce trec eu.
Pașii femeii se împleticesc pe strada pietruită,
Pe care soarele apune,
La fel de roșu ca rujul ei întins, dezordonat,
Pe gura pe care se mai petrecea inc-un apus : un zâmbet se stingea încet.
Plecase din ochi, rotund, strălucitor, se întinsese peste față,
Aprinzându-i obrajii în toate nuanțele focului, de la gălbui, portocaliu, roșu înfierbântat,
Apoi, alunecase, odată cu câteva lacrimi stinghere, sărate,
Până la buzele care se ofileau, nesărutate acum, sub rujul întins de mâna grăbită,
A bărbatului care o jefuise de suflet.
Să fii trecut un ceas ? Un an ? O viață ?
Se făcuse întuneric când se strecură în casă
Umbra ei, subțire și neagră, s-a trezit înghițită de gura mută a apartamentului
În care un bărbat mare și unul mic, dormeau.
Vârste, înălțimi, somnuri…toate diferite ;
Bărbatul mic respiră calm dar se foiește agitat, prin pătuțul lui de om mic.
Bărbatul mare doarme liniștit dar respiră sacadat, întrerupt,
În patul lor de oameni mari;
Televizorul împrăștie pureci mici, sonori, și lumina astfel difuzată, înțeapă mii de ace în trupul răsturnat al bărbatului cel mare.
Închide ușa dormitorului lor, în parte dezgustată, în parte cu grijă maternă,
Și se trântește cu jale pe canapeaua din sufrageria întunecată.
Coleg cu ea, un balon verde stins.
Își așează tâmpla pe rotunjimea lui
Gândindu-se că și mâine e o zi
Nu era și asta o frază de roman ?
Balonul verde se dezumfla ritmic, fâșâit, asortat cu respirația ei.
Adoarme.
Poem de spirit(ism)
Avea același halat blumarin, peste aceeași pijama grena.
Același păr, năclăit de lacrimi și de praf,
Aceiași ochi, pierduți în fundul găvanelor.
Pe geam era aceeași noapte, cu aceeași lună.
Sau poate aceeași dimineață devreme
Cu tot aceeași lună, care refuza să se ducă la culcare.
Așa cum durerea lui, din stânga, din inimă, refuza să treacă.
Se gândi că asta ar putea, măcar, să facă :
Să iasă să verifice dacă e aceeași lună, din noaptea de dinainte
Sau aceeași lună, de dimineață devreme, care refuza să plece
Peluza era rece. Și udă. Pisica albă țopăia de colo-colo.
Dacă ar fi fost uscată iarba,
Și pământul cald,
Pisica ar fi stat locului și poate chiar i-ar fi tors, puțin, în poală
Se zice că dacă îți toarce o pisică în poală îți trec toate durerile.
Se așeză în genunchi și întinse mâna stângă către pisică:
Vino dragă, vino, că uite, la mine în brațe încă e cald,
Doar inima e rece, e un cub de gheață acolo
Și mult, mult întuneric
Tu știi de când dar, mai ales, de unde e luna asta de pe cer ?
Pisica se apropie, circumspectă ca toate pisicile.
Se uită la el, apoi la mâna lui stângă, goală, cu o urmă albă și subțire pe inelar,
Ca și când l-ar fi certat : unde îți e băiete, verigheta, umbli cu dintr-astea ?
Dar pisicile nu vorbesc, nu întreabă, nu judecă.
Ele te pedepsesc direct.
Cand intră in casă, un cerc roșu vinețiu se prelingea de pe mână lui stângă, în blana pisicii
În timp ce bărbatul îi vorbea :
O să îți dau puțin lapte, nu am boabe de pisică. Am să cumpăr mâine.
Cu luna m-am lămurit, nu e cea de ieri seară, e mereu alta
La fel ca zilele.
La fel ca viața.
Nu sunt niciodată la fel.
Doar nouă ni se pare
că dacă nu ne schimbăm pijamalele, halatul și nu ne spălam părul,
Putem să ținem timpul în loc.