Dragă Cătălin,
Nu știu cum se face că m-am apucat să îți scriu fix astăzi. E 14 februarie. Se agită toată lumea în jur, mai știi cum era? Mai știi și că eu nu eram so that into sărbătoarea aceasta importa(n)tă? Nici azi nu sunt, dar cumva mă amuză faptul că m-am apucat să îți scriu tocmai acum. O fii ceva. Să știi că, în felul meu, te-am iubit foarte mult și știu că și tu m-ai iubit.
M-am hotărât să îți scriu niște scrisori, să îți povestesc despre mine. Ai fii mândru, Cătălin! Sau așa îmi place mie să cred. Sunt câțiva oameni cărora le datorez devenirea mea. Iar tu ești unul dintre ei. M-am hotărât să îți scriu pentru că îmi lipsești. Și pentru că am aproape certitudinea că tu, dintre toți muritorii, ești singurul care ai reuși să mă înțelegi, dar fără să mă iei prea în serios. Și am nevoie de asta, Cătălin! Uneori îmi lipsește sarcasmul, alteori duritatea cu care tranșai lucrurile. Mă gândesc des, nici n-ai crede cât de des, la fraza care a reprezentat debutul nostru. Mai știi? Când, în ditamai bordul de directori, la ce ne învățai tu despre congruența în comportament și fapte, ți-am răspuns că eu – de exemplu – sunt într-un fel acasă și în cu totul altfel la birou. M-ai privit din celălalt capăt al mesei din sala de consiliu, în colțul gurii ți-a apărut un fel de rictus care se voia – cred – zâmbet și ai răspuns, sec: doar dacă sunteți schizofrenică, doamnă! Doar dacă aveți diagnostic medical, atunci vă purtați într-un fel într-un loc și diferit într-altul. Și dacă mă uit atent la dumneavoastră, poate ar fi înțelept să nu înlăturăm această posibilitate.
M-am supărat tare, tare, m-am gândit că ești, cu siguranță, cel mai grobian și mai lipsit de empatie formator pe care mi-a fost dat să îl întâlnesc. Îmi venea să strâng din pumni și să te întreb dacă de aia te plătește firma, ca să îi umilești directorii? În loc de asta, am ieșit din sală, tulburată și cu ochii în lacrimi.
Îmi mai amintesc cum, la pauză, m-ai prins într-un colț de terasă, fumând nervoasă – deși nu fumez – și ai venit lângă mine, zâmbind. Te-ai supărat, așa-i? Te-am privit printre gene, cu privirea în vârf de ac și am răspuns scurt: nu, nu chiar! Nu aveam de ce, doar pentru că știți unele lucruri (și am accentuat forma de politețe a verbului, ca să înțelegi că nu am chef să ne tutuim) nu înseamnă că dețineți vreun adevăr absolut.
Sunt sigură că atunci am văzut prima oară, pe chipul tău, expresia aceea, doar a ta, pe care nu am mai văzut-o la nimeni, niciodată. Nici până atunci, nici de atunci încolo. Dar cine știe? Poate că vreodată … Expresia de care vorbesc este (îmi e greu să folosesc verbul la trecut, tare greu, să știi) una profund umană, empatică, caldă. Mi-au dat lacrimile încă o dată și am spus, cu un suspin: cred că aș vrea să rămân singură. Mi-ai răspuns aproape în șoaptă: da, îmi imaginez că asta ai vrea. De fapt, asta crezi că ai vrea. Nu vrem niciodată să fim lăsați singuri atunci când suferim. Am să stau aici, am să tac, am să mă uit puțin în zare. Și o să se termine pauza și o să mergem în sală. Măcar acum m-am lămurit că nu ești schizofrenică …
Doamne, câți ani au trecut de atunci?! Să știi, Cătălin, că astăzi, uneori, îți dau dreptate și râd singură de ziua aceea de demult; after all, tu te-oi fii convins că nu sunt schizofrenică. Dar eu pe mine, nu am reușit neapărat să mă conving de asta. Sau, ca să te citez, să înlătur această posibilitate.
Am să iți scriu și mâine sau poate peste câteva zile. Tu ce mai faci, Cătălin? Ce mai e pe acasă?
Te îmbrățișez,
A
