Habar nu am când trece timpul acesta. Îmi imaginez că e diferit unde ești tu acum, dar să știi că aici, eu aproape pierd socoteala. Nu mai știu nici ce zi este, nici ce anotimp. Oricum, în ultima vreme, s-a schimbat și vremea, s-au schimbat și vremurile, iarna a devenit un fel de toamnă târzie și câteodată, primăvara pare miez de iarnă. Poate că nici vremea nu ne mai suportă, Cătălin, nu știu ce să zic?! Acum e luna mai și arată ca un fel de început de noiembrie, plouă de câteva zile și aud că în țară sunt locuri în care ninge. Ba, am mai văzut și câteva imagini în trecere pe niște televizoare deschise aiurea…nu-mi mai amintesc unde, dar nici nu contează. Vorbesc mult, așa-i? Bine, cu tine mereu am vorbit mult, ai fii surprins acum, să vezi că nu mai sunt deloc cum eram odată. Și încă mă mai gândesc dacă nu cumva ai avut dreptate când ai spus de treaba aceea cu schizofrenia
Cătălin, nu reușesc să mă țin cu adevărat de nimic! Mi se pare că îmi place să fac lucruri, pe care apoi nu le mai fac cu plăcere…mă duc la cursuri și mă entuziasmez că mă duc, doar pentru ca apoi să mă întreb dar de fapt, ce caut eu acolo?! Nu mă simt în stare nici să nu mă mai duc, sunt lucruri interesante și dacă nu am face și câte ceva interesant în viață unde am ajunge?! Cătăline, mă tot întreb, cu toată cunoașterea pe care o aveai tu, cum Dumnezeu a fost posibil să mori totuși? Mda, știu că sună aiurea întrebarea, doar toți murim, dar în cazul tău s-a petrecut foarte ciudat. Și foarte abrupt. Părerea mea, bineînțeles. Te văd cum râzi, să știi, te văd! Fată, eu când ți-am zis că ești schizofrenică te-ai supărat, deci, ca să înțeleg exact, era nevoie să îți cer ție voie să mor? Sau măcar să te anunț, a?
Da, măi Cătălin, ar fi trebuit, serios! Nici să îmi iau la revedere nu am apucat, nici să citesc toate cărțile pe care mi le-ai trimis, să înțeleg de ce le-ai trimis, să discutăm despre ele. Mă întreb uneori ce ai văzut tu la mine…când fac asta – de obicei dimineață când mă spăl pe dinți – mă apropii, mult așa, de oglindă și mă uit atât de atent pe cât îmi permite ușoara miopie pe care o am lately. Și mă gândesc, măi ce o fii văzut omul acela de a zis că pot mai mult, că sunt mai mult, că trebuie să vreau mai mult?! Nu mă prind Cătălin, dar nici nu îndrăznesc să contrazic experiență ta. Și atunci termin cu spălatul pe dinți, mă îmbrac frumos și iau viața în piept. Și tot așa, în fiecare dimineață.
Ce voiam să îți povestesc, că sunt ga-ga, încep o discuție cu un gând și pe parcurs o schimb, că uit gândul inițial. Sunt precum în gluma aceea veche cu îmi umblă gândurile prin cap ca trenurile și când se întâlnesc să vezi ce zgomot fac, hihi.
Așa…păi, voiam să îți spun că varianta de Exit pare, într-adevăr, cea mai ușoară. Și cea mai onorabilă. Am trăit cât am trăit, copiii sunt mari, am lăsat și câteva amintiri frumoase în urmă, părinții au îmbătrânit, frații sunt fiecare pe la casele lor. Ce să mai vrei, ce mai e de făcut? Te trezești dimineață și te uiți în oglindă, ce Dumnezeu, cine e persoana asta, tu ești altfel, arăți altfel, cine e femeia asta care seamănă cu maică-ta?! Te duci prin magazine, să îți mai cumperi câte ceva, te trezești la cabină cu 2-3 fustițe, decoltate tare; din oglinda mare, generoasă, te privește aceeași femeie care seamănă cu maică-ta și care – inclusiv – îți vorbește cu vocea maică-tii. Și îți spune termină cu prostiile, e scurtă, e prea scurtă. Nu mai e cazul, nici vârsta, ce-i cu tine?! Și poate ar trebui să te mai domolești cu culorile acestea turbate, să te mai așezi…
Pe de altă parte, viața nu a fost niciodată așa simplă. Așa plăcută. Nimeni care să te chițăie dimineață că trebuie dus la grădi, la școală, la liceu. Toatăăăă dimineața, cât este ea de frumoasă și de lungă, de la 5, de la 6, că na, obiceiurile ți-au rămas, încă de când mergeai la grădi, la școală, la liceu….toată dimineața e doar a ta! Poți să bei oricâte cafele cu caimac, să citești, să vezi ce mai fac oamenii pe Facebook – numai tâmpenii, afcors, că doar cine stă să se uite pe Facebook înafară de tine, oamenii sunt cu treaba dimineața… Și te poți duce la job în tihnă, vorba aceea, nu te întreabă nimeni când ajungi, ce faci, unde ești; au trecut anii aceia iar tu oricum îți faci treaba, ai șefi sănătoși la cap și colegi mișto…chiar, Cătălin, pffff, dacă ai știi câte s-au schimbat la noi la job! Și înafară de asta, odată la ceva vreme, ai formări, pleci prin țară sau prin lume, vezi locuri noi, întâlnești oameni…e frumos, Cătălin, parcă nu îți mai vine să îți dai sign out din viață! Și pe urmă, după ce constați toate acestea, te duci la câte o ședință de terapie…la o sesiune de constelații…mai faci câte un curs sau câte o regresie…și îți amintești toate cele, vezi firul de argint, le legi pe toate și atunci înțelegi, Cătălin, înțelegi. Și înțelegând, îți dai seama că nu e ca pe internet, nu îți dai check in și sign out când vrei tu. Sau când vor alții! Și atunci mă gândesc la tine, Cătălin, la plecarea ta, la cât a fost de bruscă, de neașteptată, cel puțin pentru mine. La cât a fost de dureroasă pentru oamenii care ți-au rămas în urmă. Și nu mai știu nici dacă ai fost laș sau poate, curajos, dacă ai făcut bine sau poate ai greșit. Nu știu dacă atât ți-a fost drumul sau dacă tu ești cel care l-a scurtat, ca să fie doar atât. Rămâne dorul, rămân întrebările și eu, spălându-mă pe dinți dimineața și întrebându-mă ce o fii văzut fată, omul acela la tine? În tine?
Te pup Cătălin, noapte bună pe oriunde ai fii!
A
