Nici eu, să știți! Acum cinci ani, când am înființat site-ul, scriam aceasta . Imediat după, m-am reangajat. Și chiar dacă, la interviu, doamna director mi-a spus cinstit că singurul ei mare regret este că nu mă poate angaja să îi fiu asistentă personală, deoarece multinaționala care mă oferta nu avea prevăzut astfel de post în organigramă, poziția ofertată a fost aceea de director. Administrativ, ce e drept, dar totuși director. Membru al board-ului chiar. Și astfel, dacă mai aveam orice urmă de dubiu, aceea s-a dizolvat odată cu contextul și contractul semnat. Deci, cu adevărat o asistentă de top poate fi tot ce vrea ea, inclusiv director în multinațională.
A fost o aventură frumoasă jobul acela, ultimul meu job ca angajat. Mi-au dat aripi oamenii aceia, m-au investit cu încredere, echipa mea m-a răsplătit, întrecând orice așteptare am avut, vreodată, de la orice fel de coleg. Echipa mea era formată din asistente și din secretare, dar ah, ce asistente și ce secretare! Am rămas cu niște prietene pe viață și cu câteva exemple de ce vrea să zică devotamentul, profesionalismul, munca făcută cu seriozitate și implicare. Dar, mai ales, oamenii aceștia, care m-au angajat, m-au trimis la școală. Da, măi, șoc și groază, m-au trimis la școală! Să învăț ce înseamnă lider, ce vrea să zică acela coaching și un coach profesionist, care să te acompanieze corect și concret, atunci când ai de luat decizii! M-au învățat să gestionez stress-ul, conflictele, să îmi organizez timpul cum scrie la carte, nu cum dictează șeful. M-au învățat ce va să zică aceea schimbare și cum se trece prin ea….
Și deși nu aș fi crezut asta niciodată, atât de tare mi-a plăcut, că ulterior m-am dus eu singură, de capul meu și pe banii mei, să continui învățarea.
Au fost ani interesanți aceștia cinci, ani fără concedii, pentru că în concediu mă duceam la cursuri. Nu neapărat ca să învăț eu, și de asta, dar în principiu ca să învăț alți oameni. Ca să le arăt că se poate! Căci, vorba aceea, dacă fusesem capabilă eu, o secretară – fie ea și de top – sigur putea oricine!
Au fost ani grei aceștia cinci, mi-am ieșit din minți, din programe, din orgolii și chiar din piele, de multe, prea multe ori.
Știu să povestesc despre fiecare zi din aceștia cinci ani, iar asta e mare lucru pentru că asta înseamnă că am fost prezentă în viața mea!
Știu să spun când am scris, singură, prima formare de gestiune de conflict, de la cap la coadă. Primul training de Time Management. Apoi de negociere. Apoi de Inteligență Emoțională, iar pe acesta din urmă l-am scris plângând și cu maxilarul strâns, practic am testat pe mine, înainte să predau altora, ce înseamnă să îți identifici, conții și ulterior vindeci emoțiile.
Apoi cursul de Profiling. Pe care l-am făcut de trei ori, după a treia, profesorul – care astăzi îmi este prieten și coleg – a zis că mă primește gratis de acolo înainte, pentru că nu vrea să se simtă vinovat că mă taxează, când e evident că nu pare să am suficientă capacitate intelectuală :). Nu mai avusese niciun elev atât de încăpățânat ca mine. Însă eu știam ce vreau, voiam să fiu la fel de bună ca el (probabil că nu sunt, până azi nu sunt, dar ajung eu într-o zi :D) iar asta nu se poate decât muncind. Studiind. Am devenit primul profesor acreditat al metodei și colegă cu el, cel care o crease. Apoi cursul de citire și interpretare al microexpresiilor, legătura cu emoțiile, apoi școala de hipnoză ericksoniană, cea de terapie prin regresie (prima, căci acum sunt studentă la a doua. Altă metodă, eu am vrut să o știu și pe aceasta, iaca, meteahnă de secretară, studiem tot!), formările în comunicare non și paraverbală, în terapii alternative și complementare.
Deci, cum vă spuneam, habar nu am avut cum și ce am să fiu peste cinci ani, puteam să jur că asistentă. De top!
Iar dacă am învățat ceva după tot ce am învățat este că nu am învățat, de fapt, nimic. Că singura măsură, a oricărei evoluții, a fost și va rămâne bunătatea! Cât de bun reușești sau poți să fii când totul în jur e rău! Cât poți să taci, atunci când îți vine să vorbești fără oprire. Cât poți să te vezi, în celălalt, pe tine. Și să nu dai, să nu spui, să nu îl înveți sau cerți, chiar dacă ai cu ce. Inclusiv școală și diplome pentru aceasta!
Iar să fii bun, din păcate, nu te învață nimeni, la nici o școală. Te învață să îți identifici și vindeci emoțiile, să vorbești coerent în fața unui public, oricât de numeros. Să citești pe față, în suflet și în gânduri. Să interpretezi orice mișcare, oricât de mică. Poți învăța orice, dar dacă nu reușești să fii bun, orice învățătură este doar o cărămidă inutilă, pusă într-o construcție care nu va rezista.
Au fost cinci ani excepționali și tot ce am învățat eu a fost să fiu prezentă, să mă strădui, zi de zi, să fiu bună și mai ales, mai ales să nu mai fiu categorică!
Mai ales aceasta, și încă e greu 
Anca, fostă secretară de top, în prezent om. Bun, dacă se poate!
