Nu suntem dispusi sa credem decat in ceea ce vedem cu ochii fizici. Ne trebuie mereu dovezi, chiar si atunci cand realitatea e incontestabila. Si uneori, chiar si cand ni se arata limpede, ca aproape ne plezneste peste nasul din care strambam neincrezatori, tot ne indoim.
Pildele de Facebook, cartile de dezvoltare profesionala, filmele de la Hollywood, toti trainerii, psihologii si preotii ne explica si ne demonstreaza ca lucrurile pe Pamantul acesta – si practic in intreg Universul – se petrec intr-o ordine. Divina. Asa se numeste : ordine divina. Un plan dinainte stabilit, dinainte agreat, inclusiv – sau mai bine spus, mai ales – de catre noi. Nu putem schimba nimic, odata ce nimicul respectiv s-a fost intamplat. In sensul ca, degeaba ne gandim ca daca mergeam pe trotuarul drept nu ne mai lovea masina care ne-a lovit deoarece am mers pe trotuarul stang. Daca ordinea divina era aceasta, daca facea parte din planul nostru de viata, cel agreat, parafat si semnat cu sange de om, atunci masina urma sa ne loveasca si ne-ar fi lovit, pe oricare dintre trotuare am fi fost. Nu are rost sa plangem dupa omul iubit care a plecat dupa altcineva sau a plecat, pur si simplu. Nu are rost sa fluturam furiosi mana catre scoli, biserici, vecini sau catre cer, nu avem pe cine sa tragem de barba si sa facem responsabil. Nu are rost sa ne gandim ca daca mama noastra ar fi fost tata si l-ar fi chemat Barrack Obama…noi ne alegem mama. Noi ne alegem parintii. Daca vroiam ca mama sa fie tata si sa il cheme Barrack, am fi facut asta. Daca nu am facut-o, degeaba oftam cu ochii in televizoare. Mai bine, ne-am uita intr-o carte. Sau in propriul suflet.
Serios acum – cati dintre noi ar fi dispusi sa isi asume acest scenariu ? Ca nu ni se intampla nimic la « intamplare » ? Ca pentru tot ce se intampla, bun sau rau, noi suntem singurii responsabili? Ca e adevarata povestea aceea care spune ca atunci cand aratam pe cineva cu degetul, trei degete raman orientate catre noi, aratandu-ne pe noi, deci e evident – pana si astfel – ca noi suntem, de fapt, responsabilii? Cati dintre noi suntem dispusi sa acceptam ca nu avem niciun cuvant de spus in viata nimanui, cu exceptia vietii noastre? Nu, nici macar intr-a copiilor nostri, mai ales intr-a lor. Noi ne alegem parintii, copii ne aleg pe noi. Deci daca facem asta, daca ei fac asta, cum sa putem decide ceva peste decizia noastra/ a lor, pe care deja au/am luat-o atunci cand s-a facut alegerea? Cati dintre noi suntem dispusi sa credem ca fiecare om are planul lui de viata, propriu si personal, si faptul ca tu esti copilul unui om nu inseamna ca el si-a conceput planul si lectiile de viata astfel incat sa te includa sau multumeasca pe tine? Sau SI pe tine? Si intelegand si acceptand asta, sa reusim sa ne iubim parintii, fratii, rudele, atunci cand ii avem cu noi, langa noi? Si atunci cand pleaca, sa nu ne suparam pe divinitate, pe spitale, pe medici si popi, pe oricine credem noi ca am putea face responsabil de pierderea noastra…cand pierderea e a noastra, doar a noastra si nici macar nu e o pierdere….
Nu as vrea sa credeti ca nu am pierdut oameni dragi. Ca nu imi voi pierde mintile cand o sa moara mama si/ sau tata. Oricand ar fi sa se intample asta. Dar as vrea sa cred ca am sa reusesc sa inteleg ca oricare ar fi conditiile – eu nu voi fi avut niciun amestec si nicio importanta in proces. Sa accept ca nu as fi putut nici sa impiedic, nici barem sa aman momentul. Ca oamenii mor – asa cum spunea tete, Dumnezeu sa mi-l odihneasca – atunci cand trebuie sa moara. Nici o secunda mai devreme. Tete al meu si-a ingropat baiatul cand baiatul lui avea doar 48 de ani. Well, am spune ca nu e exact putin dar credeti ca daca un copil ajunge la 60 de ani si moare, parintele lui – de eventual 80 sau 80+ – se gandeste ca a trait destul? Macar suficient? Bunicul meu a consolat-o pe fiica lui – mama mea – care plangea sfarsita ca fratiorul ei mai mare a murit inainte de vreme, cu o voce calma, inteleapta, asprita de la durere: „nu moare nimeni, tete, inainte de vreme. Nu exista inainte de vreme. Daca nu e vremea nu mori, nici macar cu o ora nu murim mai devreme. S-a dus saracul, baiatul tatei, ca pana aici a fost drumul lui. Dar nu s-a dus inainte de vreme, s-a dus cand a trebuit”. Nu a dat vina pe Dumnezeu. Pe soarta cruda si nedreapta. Pe faptul ca unchiul meu nu a avut o viata usoara, ca uneori ii placea sa bea si ca, dupa ce a murit sotia lui, ramasese doar cu placerea asta. Nu a scos o vorba nelalocul ei, nu a urlat, nu a blestemat, nu a miscat de langa cosciugul in care baiatul lui a mers pe ultimul lui drum pamantean. Nu s-a plans ca daca ar fi facut, si ar fi stiut, si ar fi mers sau n-ar fi mers, nu a acuzat-o pe maica-mea ca nu l-a tinut mai aproape, pe bunica-mea ca nu l-a sunat mai des, pe copiii lui ca si-au vazut de viata si nu de tatal lor cel singur; nu a spus „asa a vrut Dumnezeu”, nu a dat vina pe salvarea care a venit prea tarziu, nu a incetat sa mearga la biserica, de Paste si ori de cate ori a simtit nevoia….eu am crescut cu exemplul asta in casa si abia tarziu, dupa ce tete nu a mai fost, am inteles cate ceva din demnitatea lui. Din intelepciunea, maretia, spiritul si iubirea lui neconditionata. Din responsabilitatea lui, din viata grea pe care insa si-a asumat-o in totalitate si a dus-o pana la capat. Cu onoare.
Cati avem curajul asta? De a accepta ca nu exista ani buni si ani rai, vieti bune si vieti proaste, oameni „frumosi” si oameni „urati”? De a crede ca realitatea este aceea pe care ne-o facem noi, pe care o cream noi, cu faptele noastre, cu vorbele noastre, cu gandurile pe care le gandim si visele pe care le visam? Cati avem curajul sa ne asumam responsabilitatea, sa acceptam ca tot ce ni se intampla e creat de noi, cu siguranta meritat, cu siguranta asumat? Ca ni l-am dorit ca sa invatam, sau ca sa crestem, sau ca sa platim? Cati zicem – si cati credem, atunci cand uneori mai zicem asta – „am exact viata pe care o merit”?
V-am mai zis, pe aici, ca exemplul personal e cel mai graitor; hai ca incep eu:
Am exact viata pe care o merit si pe care mi-am dorit-o. Am langa mine oamenii pe care i-am visat, pe care i-am chemat, de care am avut si am nevoie in desavarsirea mea. Am ocupatia care serveste cel mai bine scopului pe care il am in acest moment. Merit ce mi se intampla si nu e vina nimanui ca e al doilea an in care petrec Revelionul la pat; de data aceasta, cu cateva coaste fisurate aseara, cand am alunecat gratios si m-am prabusit pe partea stanga a cutiei mele toracice. Si gratioasa oi fi n-oi fi dar – sincer – usurica nu-s deloc 
Orice merge prost, in acest moment, la mine in viata, e responsabilitatea mea si depinde de mine. Orice merge bine, in acest moment, la mine in viata, e meritul si dreptul meu divin. Tot ce urmeaza sa se intample este pentru binele meu cel mai inalt, tot ce s-a fost intamplat a fost pentru binele meu cel mai inalt. Si da, ma astept sa fie controversat articolul asta, si da, va fi doar responsabilitatea mea. Nu am cum sa controlez reactia altcuiva decat reactia mea la ceea ce fac sau spun altii. Ceea ce va doresc si voua, alaturi de sanatate multa si Un An Nou in continuare, in fiecare an, la cat mai multi de aici incolo
L.E. – Si sa stiti de la mine, ca si eu am aflat de la altii mult mai intelepti ca mine, ca niciodata corpul asta fizic nu se imbolnaveste inaintea sufletului. Sufletul e cel care se imbolnaveste primul. Prin urmare, inainte sa ajungem la paracetamol, penicilina, operatie…haideti sa nu mai uram, sa zambim mai des, sa ne plangem de mila mai rar si sa iubim mult. Dar mai ales fara sa punem conditii.
