Ce fel de portret îi poți face unui om pe care nu îl cunoști ? E greu să faci portrete și cunoscuților. De fapt, nu m-am gândit la asta niciodată ; poate că doar mie îmi este greu. Nu sunt îndemânatică. Nu am niciun fel de îndemânare de natură practică. Cred că nici artistică. Nici nasturi nu știu să cos. Dar astăzi, trebuie să cos între ele – sau, cel puțin, să le însăilez – niște vorbe, astfel încât rezultatul final să semene cu un om. Cu un om care uneori e scriitor, alteori fotograf – personaj de roman, jurnalist, om de radio. Dar care, atunci când merge pe stradă, are alură, rucsac și pantofi sport de adolescent. A, și căruia îi plac copii sau asta îmi imaginez eu. Unui om care ține ateliere de literatură pentru copii ar trebui să îi placă, nu ? Copiii, zic. Nu, nu de asta spun eu că îi plac copiii. Ci pentru că are doi copii, despre care scrie, uneori, lucruri foarte sensibile. Public. Pe pagina de FeBe. Iar oamenii își ascund sensibilitățile. Bărbații cu atât mai mult. Sau, poate că la el este o formă de aroganță ? Ceva în genul „sunt tată, mai mult decât atât, sunt tată de copii superbi, nu am timp pentru nimic și nimeni înafară de ei, poate că sunt divorțat, dar nu și de ei, nu vă faceți vise”. Acum probabil vă întrebați de ce și-ar face cineva vise, în legătură cu un fotoscriitor sau scriitograf, eventual om de radio, autor publicat ?!
Pentru că are ochii albaștri, un zâmbet de star și o fotografie de profil incitantă. Pentru că, dacă reușești să înțelegi ce scrie (nu e suficient doar să citești; sau poate sunt eu mai grea de cap, uite că nu mi-am pus problema așa) descoperi că este cel puțin ciudat, dacă nu cu adevărat profund. În tot cazul, interesant. V-am spus că are ochii albaștri ? Cred că v-am spus, dar vă mai spun odată pentru că ochii albaștri sunt slăbiciunea mea declarată, alături de ciocolata de la Lindt. E rău și are ochii albaștri? Eu îl văd bun. E abuziv și are ochii albaștri? Mă supun cu plăcere. E prost și are ochii albaștri … nu știu ce sa zic, eu nu am văzut niciun prost cu ochii albaștri. Aveau, cu toții, ochii căprui. Așa, ca mine 
Cum mă descurc ? Ah, am uitat, nu eu sunt personajul principal ci el. Când zâmbește, seamănă cu Moș Crăciun. Cu deosebirea că nu e gras. Nici cadouri nu face. Ghiciți de ce am zis că seamănă cu Moș Crăciun ?
În dimineața în care am găsit mesajul de la prietena mea, care îmi recomanda cursurile ținute de el, am fost atât de entuziasmată de parcă urma să îl cunosc pe Brad Pitt (da, și ăsta are ochii albaștri). M-am pregătit meticulos toată ziua, m-am gândit ce să îi scriu ca să mă prezint, și cum să fac asta. Ultimele cursuri la care am participat, de plăcere nu obligată de vreo corporație, s-au petrecut acum mai bine de un deceniu și jumătate. Nu mai am exercițiul aplicării, m-am simțit dintr-o dată stingheră și rătăcită, ca o adolescentă la prima întâlnire. Mi-a fost jenă să o întreb pe prietena mea cine este și cum arată ; teoretic, pe mine mă interesau niște cursuri de scriere, nu cum arată profesorul care le predă. Pe seară eram atât de obosită de atâtea supoziții, atât de stresată de efortul de a nu căuta nicio informație despre el pe internet, încât am trimis un mail, cel mai prost și mai lipsit de educație și empatie mail pe care l-am scris vreodată, în care îi spuneam sec și lapidar că îmi doresc să particip la cursul lui și că aș vrea să știu dacă mai sunt locuri. Din vârful tastelor și deloc convinsă, mi-am cerut scuze că nu am scris cu diacritice si i-am recomandat să citească blogul pe care îmi scriam și descriam poveștile. Câteva mailuri și o zi după, am primit un răspuns, la fel de sec, care mă informa că da, mai sunt locuri. Dar, eram rugată să trimit un text (sau mai multe) compoziție proprie, format Word, domnul nu avea timp de citit bloguri. La sfârșit era adăugat aparent neglijent, studiat politicos : „te rog să folosești neapărat diacritice”.
Am plecat în delegație, am ridicat din umeri, am deschis netul și am căutat să văd cine e talentul acesta contemporan care predă, în același timp, maniere frumoase și bună scriere. Nu neapărat în ordinea ăsta. Nu am răspuns la mail. După alte câteva zile am început să am remușcări. Mă gândeam de ce m-oi fi purtat așa. I-am scris un mail obedient, cu scuze. Și cu diacritice, evident. Nu am mai primit răspuns. Am oftat cu ciudă și mi-am văzut de viață, mi-am spus că probabil așa merit, să rămân o mediocră în scris. După ce că, oricum, sunt lipsită de îndemânare. Corporat(r)istă. Și exact când mă pregăteam să lăcrimez puțin de mila mea, smartfonul a clipit complice și s-a deschis pe următorul mesaj:
„Nu mi-ai mai trimis nimic. Mi-am făcut timp și m-am uitat puțin peste blogul tău. Dacă încă îți dorești să participi la cursuri, te aștept marți, etc. Era semnat : cu prietenie”
Aș fi vrut să mai ridic din umeri dar, între timp, convinsă că am pierdut șansa de a deveni măcar scriitor dacă scriitograf nu îmi era cu putință, căutasem pe Google și descoperisem că are ochii albaștri.
PS – Mulțumiri, și pe această cale, Violetei, pentru tabloul superb
