Astazi vorbim (respectiv eu vorbesc si voi cititi/ ascultati! M-as bucura sa si comentati, evident!) despre prietenie.
Parerea mea este ca sunt decenii bune de cand prietenia este subestimata, neglijata, neinteleasa. Decenii bune, de cand prietenia a devenit o chestie intra-casta, intra-clasa. O relatie de convenienta sociala. De altfel, tot mai des, aud expresia asta cu “socializatul” – nu mai spune nimeni ca ar dori sa isi faca prieteni, sa se “imprieteneasca”. Oamenii socializeaza. Bazat pe tipul de haina pe care o poarta, pe marca de masina pe care o conduc, pe anturajul pe care il frecventeaza.
Iar eu, privesc cu sentimente din ce in ce mai amestecate si ma gandesc din ce in ce mai rar (si mai confuz) cum am crescut eu cu ideea ca prietenia inseamna ce spuneam in titlu: Winnetou si Old Shatterhand. Unul indian apas, celalalt neamt. Unul rosu la piele si negru la pleata lunga, celalalt alb la piele si blond la pleata tunsa cazon. Unul vorbind cu spiritele vechi ale neamului sau, celalalt catolic, dar discret si retinut cu convingerile sale religioase. Frati de sange! Imi amintesc ca toata copilaria mea, de cand am inceput sa buchisesc (ba chiar dinainte, caci imi citea mama, sarut mana, mama! Lucru pe care eu nu l-am facut ulterior pentru Cosanzeana mea. Nu stiu de ce si oricum, regretele sunt tardive. Ileana mea nu are si probabil nu o sa aiba vreodata blog 
) in diverse etape, am tot citit la Winnetou. Bunicii mei aveau cartea in trei volume frumos legate, cu coperti de carton, in editie de lux, caci bunicul meu lucra la tipografie pe vremea aceea, la Scanteia (Palatul Presei Libere pentru cei care s-au nascut dupa ’89, da?!?). Mi-era ciuda seara, cand ma lua somnul, sau cand imi stingea cineva lumina cu forta, ca trebuie sa ma despart de ei. Erau personajele mele favorite. Nu stiam pe cine admir mai tare si de fapt, nu cred ca il admiram pe vreunul in mod deosebit. Ci pe ei. Ideea de ei. Prietenia lor, complet iesita din tipare, impotriva a tot ceea ce era acceptat de societate, contra vremurilor, contra lumii. Apoi, imi aduc aminte ca a ajuns si in Romania filmul. Pana in zilele noastre stiu ca rolul lui Winnetou l-a interpretat Pierre Brice. Si, din momentul in care am vazut filmul, m-am hotarat – il preferam pe Winnetou, cu siguranta
In tot cazul, am crescut cu convingerea ca prietenia este mai presus de orice. Ca este cel mai inaltator sentiment uman, cea mai pretioasa si mai indestructibila relatie intre doua fiinte. Am crescut cu ideea ca prietenia inseamna, in primul rand, un juramant de credinta intre doi oameni de onoare. Ca un prieten nu se tradeaza, nu se abandoneaza si ca, de un prieten, nu te desparte decat moartea. Atat! Ca prietenia e mai presus si inseamna mai mult decat iubirea. Ca poti sa iubesti fara sa fii prieten dar nu poti sa fii prieten fara sa iubesti – pana la moarte, si dincolo de ea – omul respectiv.
Am aplicat aceasta convingere in toate relatiile de prietenie pe care le-am avut. Am prietene/i din copilarie si stiu ca asa o sa murim: prieteni! Am prieteni de data mai recenta, caci nu am deprins inca (si asa sa ma ajute Dumnezeu, sper sa nu deprind niciodata!) obiceiul “socializatului”. Nu ma intereseaza ce ocupatie au prietenii mei. Ce masina conduc. Daca au un singur rand de haine sau daca arunca fiecare rand de haine, dupa ce il imbraca o singura data. Nu ma intereseaza ce conturi au in banca, nu ma intereseaza daca au facultate sau doar scoala primara. As merge pana acolo incat as spune ca nu ma intereseaza daca au scoala at all, atat timp cat sunt oameni intregi, cu bun simt, care au caldura, empatie si respect pentru semenii lor. Si pentru animale, pentru plante, pentru orice e viu, in general. Oameni care respecta orice forma de viata si nu se comporta abuziv si discretionar doar pentru ca au deprins mersul biped si au capacitatea intelectuala de a vorbi articulat.
Dar ma doare sa vad, din ce in ce mai rar in jurul meu, genul acesta de credinta, genul acesta de comportament. Ce s-a intamplat oare cu generatiile de dupa a mea? Nu mai citesc? Dar bine, nu se uita nici pe Internet, nu cauta macar in Google? Oare ce mai cred oamenii ca inseamna prietenia, nowadays? Sute de mii de like-uri pe Facebook? Prietenie de convenienta cu toti cei care ne-ar sau le-ar putea fi utili la un moment dat? Servilism? Umilinta?
Generatia tanara (si vorbesc din experiente la prima mana!), nu intelege conceptul de prieten. Tinerii zilelor noastre nu mai au prieteni! Nu de genul pe care il am eu! Nu Winnetou si Old Shatterhand. Sigur ca au un anturaj de oameni tineri ca ei, frumosi ca ei, cu preocupari similare, oameni de care au nevoie sau care – la randul lor – au nevoie de ei. Dar nu (mai) exista nici un cod de onoare. Nu exista nici o regula, nici o lege. Uneori, mai constat cu tristete ca aplica celebra “cine nu e cu mine, e impotriva mea”.
Cand s-a intamplat asta? De ce s-a intamplat asta?
Cand am ajuns atat de rai, atat de reci? Cand am ajuns sa ne fie frica, sa nu mai avem incredere, sa ne segregam? Cum de nu pricepem ca nu suntem separati, ca forta nu ne vine din noi ci din ce traieste in noi? Cum de nu intelegem ca definitia noastra cea mai clara e imaginea noastra reflectata, derivata de oamenii care ne sunt prieteni?
Am spus mereu: cea mai de pret calitate a mea sunt prietenii mei! Le datorez recunostinta, dragoste, le datorez devenirea mea, salvarea mea. Prietenii mei sunt toti – fara exceptie – oameni mai buni ca mine, oameni de onoare, cu bun simt, persoane generoase, calde, pline de empatie si de lumina. Sunt oameni care ma ajuta sa devin mai buna in fiecare zi. Sunt oglinzi, clare ca un cristal, care imi intorc imaginea mea asa cum arat la momentul respectiv. Dar o fac cu dragoste. Cu empatie. Incercand nu sa ma schimbe, ci sa ma infrumuseteze. Sa ma imbunatateasca.
Haideti sa ne gandim un pic la asta, cu totii. Haideti sa vedem unde a disparut Winnetou. Cand a plecat Old Shatterhand? Cand am inceput noi oamenii sa “socializam”? Si e chiar atat de greu sa ne intoarcem la a ne imprieteni, pur si simplu? La a intinde o mana? La a oferi ascultare? Intelegere? Caldura? De ce sa nu intoarcem si celalalt obraz? De ce dinte pentru dinte? De ce corb la corb nu-si scoate ochiul?
Va las in compania unui citat lungut (si inexact!) din capitolul “Moartea lui Winnetou”. Pe cand aveam doar 10 ani stiam tot capitolul, cu punct si virgula, si il declamam prin casa, dupa cum il recitam oricarui oaspete care era curios daca stiu sa recit vreo poezie
Stiam si poezii dar preferam sa recit Moartea lui Winnetou. Am sa pun ghilimele dar reiterez, textul este aproximativ, atat cat ma mai ajuta creierul mic de care va povesteam ieri
“Ii insirai toate acestea cu multa caldura si convingere. Dar Winnetou clatina usor din cap.
– Cred ca fratele Sarli glumeste.
– Ba nu. Am vazut adineaurea cum arata pestera si am masurat-o bine din ochi . Ma prind, deci, sa conduc de unul singur atacul.
– Adica sa nu fiu si eu de fata ? intreba el, in timp ce o flacara ciudata ii staruia in ochi.
– Dar ai facut destul. Ai dreptul sa te odihnesti.
– Si tu ? Eu cred ca ai facut mai mult decat mine si decat toti laolalta . Nu, nu! Raman!
– Nici daca te rog in numele prieteniei noastre?
– Nici atunci ! Vrei sa se spuna ca Winnetou, capetenia apasilor, s-a speriat in fata mortii?
– Nimeni n-ar indrazni sa spuna asa ceva!
– Chiar dac-ar tacea toata lumea si nimeni nu m-ar lua drept fricos, tot s-ar gasi un om a carui mustrare mi-ar urca sangele in obraz!
– Cine sa te mustre?
– Winnetou ! El insusi ! Pe cand fratele Sarli s-ar lua la tranta cu moartea, Winnetou si-ar spune mereu ca, trecand de partea lasilor, nu mai are dreptul sa se cheme razboinic, nicidecum capetenia unui neam viteaz. Nu,nu! Nu-mi cere sa raman! Adica sa crezi chiar tu ca am ajuns sa ma comport ca un coiot, iar mie sa-mi fie scarba de mine ? Mai bine de o mie de ori moartea !
Acest ultim argument ma facu sa tac . Mandrul Winnetou s-ar fi naruit sufleteste si trupeste sub povara propriei sale imputari.
Dupa o scurta pauza, apasul relua:
– Am vazut amandoi de atatea ori moartea cu ochii si fratele meu a fost intotdeauna pregatit pentru cel din urma ceas . Stiu ca si-a insemnat in carnetel ultimile lui dorinte pentru cazul ca ar fi cazut in lupta . Eu trebuia sa i le indeplinesc . In graiul fetelor palide acesta ce cheama testament…Winnetou si-a facut si el testamentul, dar nu ti-a vorbit nimic pana acum , cand isi presimte moartea . Vrei sa-mi implinesti tu dorintele?
– Sunt gata, dar sper din toata inima ca presimtirile tale nu se vor adeveri si vei mai petrece pe pamant multe ocoluri de soare . Dar daca totusi o sa cazi vreodata, te asigur ca-ti voi implini cu satisfactie porunca
– Chiar dac-ar fi greu, foarte greu de indeplinit?
– Winnetou stie ca intrebarea e de prisos . Trimite-ma in ghearele mortii si ma duc!
– Stiu, Sarli, stiu . Pentru mine ai sari si in focul cel mai crancen . Vei face tot ce-ti cer . Esti singurul om in stare sa o faca. Dupa ce voi muri, du-te pana la mormantul tatalui meu . Il stii doar ! Sapa dinspre apus la temelia mormantului si vei gasi acolo testamentul lui Winnetou, fratele tau plecat dintre cei vii . Acolo mi-am insemnat dorintele si te rog sa le implinesti.
-Ma leg cu juramant ! l-am asigurat eu si lacrimile imi scaldara obrajii . Nicio primejdie, oricat de mare, nu ma va impiedica sa-ti implinesc voia, precum ai scris-o in testament.
– Iti multumesc . De-acum, gata ! Sa ne pregatim de atac . Eu am sa mor . Sa nu luam, deci ramas bun, dragul meu Sarli ! Bunul Manitu sa te rasplateasca pentru tot ce mi-ai facut si ai savarsit alaturi de mine ! Prea sarac mi-e cuvantul pentru cele ce simt . Sa nu plangi, doar suntem barbati ! Ingroapa-ma in Muntii Ventre, pe malul raului Metsur . Cand te vei intoarce printre ai tai, acolo unde nimeni nu te va iubi ca mine, aminteste-ti uneori de prietenul si fratele Winnetou. Fi binecuvantat, tu, care mi-ai fost binecuvantare.
…
Winnetou murise !”
Spuneti-mi Winnetou si fiti binecuvantati voi, toti cei care mi-ati fost binecuvantare!
