Floare de colț

https://commons.wikimedia.org/wiki

https://commons.wikimedia.org/wiki

Imaginează-ți că mergi pe o alee de munte, în urcare. Că îți e greu, că îți e cald, că apa nu îți mai ține de sete și aerul curat nu te (mai) ajută; doar îți face plămânii să protesteze. Continui urcarea, în timp ce vârful ți se pare din ce în ce mai departe, parcă pe măsură ce avansezi tu, el se îndepărtează. Îți muți atenția către pământ, către cărare, încerci să îți numeri pașii. Tot greu e. Și totuși reușești să observi multitudinea de flori, Doamne, atâtea flori pe munte, atât de frumoase, atâtea soiuri, diferite toate, sălbatice toate. Albastre ca ochii tăi, roșiatice ca un apus în glorie, galbene și reci, ca luna…apoi mov, apoi ciclamen, cu florile mai mari, mai mici sau potrivite. Cresc toate la un loc, grămadă, în bucățele mici de pajiște, verde ca marea, întrerupte – din loc în loc – de secțiuni de piatră. Dură, cenușie, cu colțuri ascuțite, care îți zgârie inclusiv privirea. Te gândești cum e și natura asta, toate frumusețile astea, atât de sus și totuși atât de accesibile, le-ai culege să le iei acasă, să le pui în glastra din sufragerie, să îți aducă aminte de munte, de urcare, de tot ce a fost greu și ai depășit. Dar dacă le iei acasă, toate florile se ofilesc și mor, până la urmă. Au nevoie de mediul lor, au nevoie de rădăcini, ei bine, dacă le-ai putea crește rădăcini la toate ar fi interesant, ai avea propria ta poiană, hm, frumos…..frumoasă și ideea. Dar poți să crești rădăcini unei singure flori și e greu ca naiba de ales, și de regulă, după ce alegi una, ți se pare că toate celelalte sunt – cel puțin altfel. Cel puțin. Dar, de obicei, celelalte flori, acelea care rămân în poieni, sunt mai frumoase, mai elegante, mai aprig colorate, mai delicate și mai frumos mirositoare decât floarea pe care ai înrădăcinat-o tu.

Și dintr-o dată, o vezi. Nici în drum, dar nici de neatins, la câteva pietre distanță de locul unde se termină un petec de poieniță. Crescută între două stânci, că te și miri cum a apărut, cum rezistă, cum stă acolo, impecabilă și strălucitoare ca o steluță. Îți trece prin minte melodia aia veche „tu, floare de colț/ minune sub bolți/ fragedă stea, iubita mea”. Te apropii fascinat. Doamne, ce petale catifelate are. Monument al naturii. Oare cum poți face așa ceva să prindă rădăcini? Cum să o scoți, cum să o iei? Să o vadă toți, să ai propria ta floare de colț. O mângâi ușor, cu mâinile tale mari. Zâmbești, gândindu-te la imagine: un elefant care clatină delicat un clopoțel magic de cristal. Te așezi lângă ea pe stâncă. O vreme. Nu îți mai amintești ce plecasei să faci, parcă voiai să cucerești un munte. Nu mai știi de ce, ce era de cucerit acolo? Stai lângă minunea albă și catifelată și pentru prima oară în viață simți că ești fericit. Te întrebi cu teamă dacă se ia, dacă o fi patologic, ce implicații ar putea avea fericirea asta simplă, facilă, găsită așa, pe un drum care te ducea în sus? Ai vrea să pleci, că știi că ai treabă dar tot amâni momentul. Puțin. Încă puțin.

Te ridici cu greu, e cumplit să renunți la asemenea perfecțiune. E greu să renunți la fericire, pur și simplu. Te știi bărbat, te știi puternic, ai tot văzut flori la viața ta. Și mda, o ai și tu, pe a ta personală, înrădăcinată acasă. Dar o floare de colț, zău așa, o floare de colț nu ai, nu ai cum să ai, florile de colț sunt mereu singure. Și sunt protejate. Inclusiv de lege. Pleci. Te consolezi cu victoria pe care o presimți, știi că ai să ajungi în vârf. Și cine știe? Poate mai întâlnești și alte flori de colț. Doar că prima floare de colț pe care o întâlnești în viață rămâne unică. Zâmbești amar și repeți în șoaptă: u-ni-că.

Dar când te întorci să pleci, cu o mișcare greșită, bocancul tău de munte, grosolan, dur, cu crampoane ascuțite, zdrobește dureros fragila minune. Te uiți oripilat, așa ceva?!? Să plângi, să pleci, să stai?! Îți amintești cum ai stat lângă ea, pe piatră, îți amintești oboseala care te-a făcut să te oprești și să te așezi, fericirea de a sta lângă ea, tristețea cu care ai plecat pentru că așa trebuia sau așa credeai tu că trebuie. Te uiți încurcat, amărât, întristat dintr-o dată. Și florile astea de colț, serios acum, dacă se știu așa fragile ….Pleci, pleci, pleci, altceva ce ai mai putea face acum?

Și îți urăști bocancul de armată. Dar e al tău, tu ăsta și așa ești, iar floarea aia delicată era a nimănui. Creștea și ea pe munte. Deci vezi? Nu, nu era a nimănui. Era a muntelui, și tu, tu erai doar în vizită. În trecere spre vârf. Crezi că e bine când urci să calci pe cadavre?

…..

A fost odată, ca niciodată, un om care a furat o floare de colț. A găsit-o în drumurile lui singuratice pe munte. Era și el obosit. S-a așezat lângă ea. A fost fericit. Nu a mai putut să plece, nu a mai vrut să o lase. Era a muntelui, și-a cerut iertare de la munte și i-a luat-o. A luat-o acasă la el, a pus-o în cea mai frumoasă carte de dragoste și de atunci, are grijă de ea. Cu demnitate și cu respect pentru amintirea fericirii pe care i-a adus-o cândva. Dar face asta în fiecare zi. Pentru că florile de colț sunt unice.

Repetați după mine: u-ni-ce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>