O sunaseră de la școală fix în mijlocul unei ședințe. Ar fi vrut să protesteze dar vocea dirigintei părea alarmată. Să veniți repede, spusese, fata se simte foarte rău. Spune că ar fi mâncat un sandviș de la chioșc. În tot cazul, se simte rău, foarte rău, insist să veniți să o luați acasă.
Așa că plecase. În cele zece minute, cât făcea până la școala unde o mutase, intenționat, la începutul clasei a șaptea, fix pe criteriu de proximitate, traversă toate stările posibile, între furie ieșită din matcă și spaimă furibundă. De când intrase în adolescență, fiica ei cea cuminte și frumoasă se transformase în ceva monstru cu cap de om. Aproape că nu mai făcea față șocurilor. Fumat, furat, fugit de acasă și Dumnezeu mai știa ce alte lucruri cu f, sau alte litere, mai făcea. Avea senzația că e câmp de luptă în casă. Și, culmea este că, ea se simțea depășită numeric de un inamic foarte inventiv. Încercase totul, evident : vorbit cu ea, țipat la ea, mers la psiholog cu ea, în excursie, în creieri de munte ; exil la rude, pedepse de toate felurile, schimbat școală, închis în casă …. Cam tot. O zi erau prietene, șapte se războiau cu armele pe față. Nici faptul că era divorțată nu era chiar în sprijinul ei, al mamă-sii. Actualul ei partener îngreuna și el, fără să vrea, situația. Nu era sigură că fata chiar nu îl suporta cu totul dar, în tot cazul, se folosea puternic de antipatia și animozitatea dintre ei.
E imposibil să își fii luat sandviș de la chioșc, imposibil. În fiecare dimineață îi dau de mâncare la ea. Cine știe ce rahat a mai făcut și de data asta – ăsta a fost gândul cu care a intrat în școală și a început să urce, stresată, scările.
Aveau oră de română. Fata era prăbușită pe bancă. S-a dus la ea și i-a ridicat capul. Avea ochii tulburi, pupilele mărite exagerat, aproape cât toată dimensiunea irisului. În prima fază, nu o recunoscuse, mormăise ceva, între înjurătură și protest, iar capul îi căzuse la loc, pe bancă. Femeia simți că turbează de nervi și de neputință. Inima îi bătea în gât, gata să îi sară afară la prima respirație.
O ridică aproape cu forța. O colegă se chinuia să o ajute să își tragă haina pe ea. Ieșite din clasă și ajunse în capătul scării, îi șuieră printre dinți: ce ai mai făcut, de data asta ? Ce-ai luat ? De ce arăți în halul ăsta?
Fiică-sa o privea abulică, nu părea să înțeleagă ce se întâmplă. Se clătina pe picioare, mai ceva ca un om beat. Respirația îi era șuierată, făcea eforturi să tragă aer în piept.
Simți că nu se mai poate abține și o lovi. Cu sete și cu disperare, un ghiont puternic în umăr și ditamai palma, răsunătoare, peste obraz. Uită-te în ce hal arăți, nesimțito, numa’ uită-te la tine, nu mai pot, m-am săturat, uită-te în ce hal ești, ce dracu’ ai putut lua, nici măcar nu te poți ține pe picioare.
Dar ea, rămasă în continuare fără reacție, aproape că se prăbuși, grămadă, pe jos. Femeia se sperie, o atârnă după gât ca pe o eșarfă și începu să coboare, târâș, scările. Ajunsă cu chiu cu vai la mașină, o înghesui pe locul pasagerului, o prinse în centură și se urcă la volan. Demară în trombă de pe loc, stârnind o mică avalanșă în spate. Unde naiba să merg cu tine acum? Uită-te cum arăți, abia respiri, ce naiba mă fac cu tine. Cum te simți ? Răspunde-mi ! Cum te simți ?
Fata începuse să tremure vizibil, buzele i se coloraseră într-un albastru vinețiu, unghiile la fel. Respirația devenise rară și era întreruptă, brutal, de valul de frisoane.
- Mi-e frig, mami. Mi-e foarte, foarte frig. Și simt așa, că parcă plec…mami, unde mergem ?
Simți cum i se îndoaie sufletul, pufni în plâns. “Mami”….ca atunci când era mică, și cuminte, și ascultătoare, și liniștită ca un lac de munte. Na, se dovedise că era adânc lacul ăsta.
Porni căldura la maxim în mașină, căldura din scaune mergea déjà. Îi mângâie fruntea. Frigea.
- La spital, puiul mamei. La spital. Hai, că o să te faci bine. Te-ai încălzit ?
Dar cea mică nu mai auzea, închisese ochii. Bărbia continua să îi tremure, ritmic. Femeia băgă piciorul în accelerație. Mașina derapă pe zăpadă, o redresă, cu greu, dar o redresă totuși. Își sună mama și îi povesti, plângând, că ea se duce cu cea mică la spitalul de urgență. Că e grav. Și să vină și ea, repede. Cât de repede poate. Maică-sa – bunica fetei – era asistentă medicală de terapie intensivă la ditamai spitalul bucureștean. Măcar avea să înțeleagă ce păsărească vorbeau oamenii aceia.
Ajunseseră la spital cam în același timp. Pe fată o preluaseră imediat în camera de gardă. O doctoră tânără, brunetă, frumoasă ca un înger. Pe ecusonul de pe halat scria cu litere mici, negre : Teodora Stoica – medic primar generalist. Teodora – darul lui Dumnezeu, îi trecu rapid prin minte. Femeia stătea aplecată peste targă și îi lua tensiunea celei mici în timp ce spunea vai, ce fată frumoasă aveți, să nu fie de deochi, foarte frumoasă, să vă trăiască !
Pe ea au scos-o din sală împingând-o ușor de umeri. Se prăbușise pe un scaun, pe hol. Plângea cu suspine și cu hohote, așa o găsi mamă-sa, prăvălită în scaun, plină de lacrimi și de muci, pe care și-i trăgea, zgomotos, ca un copil al străzii.
-Unde-i fata ?
-În camera de gardă. Du-te tu și vezi ce fac acolo, pe mine m-au dat afară – și iar o scutură un acces de plâns. Șopti printre buzele strânse : fetița mamei mică, fetița mamei, du-te, mamă, tu și vezi ce fac oamenii ăia cu ea, măcar să știu cum e.
O asistentă venise să întrebe cine este aparținătorul fetei. Ce ciudat suna aparținător, sunt maică-sa, ce înseamnă aparținător, Doamne, ce cuvinte folosesc oamenii ăștia, aici. Plecase cu ea, să o înregistreze.
– Să-mi dați buletinul fetei
– N-are – suspină femeia.
– Adică nu-l are la ea ? Cum adică, n-are? L-a uitat acasă? Va trebui să mergeți după el
– Nu, doamnă, nu are. N-are. Nu are 14 ani. Deci nici buletin. Nu are – încheie cu o șoaptă
– Păi cum, doamnă, nu are 14 ani? Oamenii aceia au spus că a venit drogată. Aproape în șoc. Că prognosticul e rezervat. Tatăl copilului unde e?
– Suntem divorțați. Ce înseamnă că prognosticul este rezervat ? Care prognostic ?
– Vai de mine, deci sunteți mamă singură ? Va trebui să notificăm autoritatea tutelară. Îi chemăm noi. Dați-mi buletinul și certificatul de naștere al copilului și mergeți pe sală
– Nu am, doamnă, nici un certificat, nu e ca și când umblu cu el la mine în caz că se droghează copilul și intră în comă. Despre ce autoritate vorbiți, cum adică să îi chemați, eu sunt aici, nu ? Doar nu v-a adus-o poliția din stradă, are aparținător de-ăsta, cum îi ziceți voi. Are mamă. Eu sunt. Și sunt aici.
Se inflamase, ridicase tonul, ce-ar mai fi să dea și cu subsemnatul, după ce oricum era mortificată de rușine, de neputință, speriată de moarte. Și nimeni nu vorbea cu ea.
Se duse spre maică-sa și începu o tiradă sacadată, printre lacrimi, în timp ce se bătea, în frunte, ritmic, cu un pumn mic și încleștat :
– Nu mai suport, mamă, nu mai suport. Oamenii ăștia vor să cheme autoritatea tutelară; să o cheme mamă, să o cheme. Poate o iau ei, e evident că eu nu sunt în stare să am grijă de ea, că nu ajung la ea, că nu o pot face să priceapă cât o iubesc. Uită-te tu cum își face rău, răul suprem, mamă, ce înseamnă prognostic rezervat ?
O văzu pe maică-sa cum pălește vizibil și cum o întreabă bâlbâit :
– Cine ți-a spus asta ? Cine ți-a zis că prognosticul e rezervat ? Când ți-a zis asta ?
– Femeia aia care a venit să o înregistreze. Care a zis că o să cheme autoritatea tutelară. Ce înseamnă, mamă, asta, de ce nu îmi spune nimeni nimic ? Vor să mi-o ia, asta e ? Păi, să o ia mamă, că nu mai pot nici eu, crede-mă, decât să moară mai bine să o ia, mă duc și o vizitez, îi dau bani, fac orice, tot ce trebuie. Să o ia.
În timpul ăsta, doamna doctor cea tânără și frumoasă, Teodora pe numele ei, se uita de la o distanță de o lungime de braț la ele. Cumva contrariată. Se apropie de maică-sa.
– Am venit să vă spun despre fată. Sunteți mama, da ?
Maică-sa clătină, încurcată, din cap :
– Nu, sunt bunica, ea e maica-să. Fiică mea. Cum se simte fata?
– Eu nu o mai vreau, nu o mai vreau, nu sunt în stare să am grijă de ea, uite în ce hal a ajuns, lăsați, spune-ți-i mamei, eu pot să și plec, nu o mai vreau, nu sunt în stare să am grijă de ea…
Doctora o privi sever și îi apucă, ferm, mâna din care gesticula, agitată:
– Doamnă, calmați-vă! Calmați-vă! Fiica dumneavoastră a fumat etnobotanice. Se pare că nu a fumat mult totuși, i-am recoltat și sânge, și urină, o să vede exact ce s-a întâmplat acolo. Am spălat-o. Continuăm să facem asta, este la perfuzie. Ați adus-o exact la timp, dacă mai dura o oră, nu mai aveam ce să facem pentru ea. A ajutat foarte mult că e atât de tânără și sănătoasă. Face sport ? Arată ca și când ar face. În tot cazul, organismul s-a comportat ca în cazul unei otrăviri cu nitrit. Avea foarte mulți nitriți în sânge, inițial am crezut că nu o să reușim să intervenim. De acolo și prognosticul rezervat.
Femeia nu înțelegea nimic din ce spunea doctorul. Își strângea mama, spasmodic, de mână, incapabilă să articuleze vreun cuvânt. I se părea că sala se învârte cu ea, auzea și vedea în ceață.
– Vă rog să o salvați, nu înțeleg nimic din ce spuneți, vă rog frumos să o salvați, vă rog. Eu nu o mai vreau, plec eu, o las, e evident că nu sunt bună de nimic, nu sunt o mamă bună, nu am fost în stare să îi ofer o familie, nu sunt în stare să am grijă de ea, nu știu să vorbesc cu ea. Nu înțeleg nici măcar ce îmi spuneți, nu știu ce înseamnă prognostic. Prognostic sau pronostic ? Si dacă e rezervat, e grav?
Maică-sa îi răspunse cu o voce caldă, înceată, pe silabe, cum i-ai vorbi unui copil mic :
– Era să moară, mamă. Era să moară. Prognostic – și e prognostic nu pronostic, ca la loto – rezervat înseamnă că medicii nu se pronunță asupra speranței de viață a pacientului.
Se întoarse către medic:
– Doamnă doctor, acum cum e? Putem să o vedem?
– E bine, doamnă. Acum e bine, o să se refacă. E slăbită, oricum e slăbuță ea, de constituție. Să se hidrateze, însă nu o obligați nici să mănânce, nici să bea. Organismul e tânăr, are putere să lupte. Se va reface.
Se întoarse către mama fetei, îi luă mâna, de data asta cu căldură, cu empatie și o privi în ochi când îi vorbi :
– Doamnă, nu mai vorbiți prostii. Aveți o fată minunată. Minunată. Inteligentă, caldă, vorbăreață – a vorbit o grămadă cu mine , chiar și în situația fragilă în care era. E o luptătoare. Aveți o fată luptătoare, curajoasă, s-a luptat mult, ca să știți. Și vă iubește, doamnă, merită să luptați și dumneavoastră pentru ea. Oricât ar fi de greu și eu știu că este. Merită să luptați, să aveți răbdare. Nu e nevoie să v-o ia nimeni. Eu aș fi vrut să mai fi avut șansa asta. Fiica mea a murit anul trecut. Dacă îmi permiteți un sfat, deși eu știu mai bine că nu se cade asta și mai și sunt medic : mergeți, doamnă, și pe la biserică. Chiar dacă vă ajută doar la psihic, dar mergeți, doamnă. Aveți nevoie să credeți în ceva, într-o minune. Pentru ca aveți o minune de copil. O minune. Eu nu mai am …
A plecat după ce i-a strâns ușor mâna. Femeile, mamă și fiică, au rămas privind cu gura căscata după ea, strânse una într-alta, de același frison, între frică și iubire. De același gând: ce bine că la noi nu e prea târziu.
Mama femeii s-a dezmeticit prima :
– Hai la fată. Hai la fată, mergeți la mine în seara asta, dormiți la mine. Hai că stăm amândouă de vorbă cu ea . O să înțeleagă, ai să vezi. Și nu-i spune de prognostic, las-o, e tânără, nu o speria. E mare Dumnezeu, las-o că a suferit destul. Hai la fată și mai vedem, mâine, ce-o mai fi …
