Erau şase la părinţi. Doi băieţi şi patru fete. Primii doi erau flăcăii. Ultimele patru – fetele. Ei doi erau numărul doi, număraţi fiecare dinspre celălalt capăt. Nici el nu era cel mai mare. Nici ea nu era cea mai mică. Frumoşi erau toţi, oamenii îi lăudau mereu părinţii când ieşeau la plimbare sau în lume, cum îi mai plăcea mamei lor să spună. Băieţii erau înalţi şi laţi în spate, fetele delicate ca nişte egrete pe un mal de apă, potrivite ca înălţime, cu plete lungi şi negre ca smoala. Şi la fel de strălucitoare. Ai lor se iubeau, nu apucaseră niciodată scandaluri la ei în casă, afară, binenţeles, de cele obişnuite oricărei familii. Copiii erau toţi făcuţi din dragoste şi cu dragoste, aşteptaţi ca pe minuni şi crescuţi în armonie şi binecuvântare, de la primul la ultimul. Iar apoi s-au făcut mari.
Băiatul s-a anturat nepotrivit, prin anii liceului. De la o ţigară fumată, a ajuns la joint, de la joint la bilă iar apoi, până la seringa mică, de unică folosinţă, nu a făcut mai mult de câţiva paşi. Familia a trecut de la stupoare, la revoltă, durere până la a-l ignora complet. Apoi, l-au expulzat ca pe o măsea stricată. Nu mai ştia nimeni, nimic de el. Cu lunile. Până când apărea, slab şi jigărit mai ceva ca un câine de pripas, pe la uşa maică-sii sau a câte unui frate. Mama-să îl mai primea, însă rareori. De cele mai multe ori, suna la poliţie sau la spital. Până şi ea.
La polul opus, ea îşi terminase şcoala, îşi luase bacalaureatul şi, o vreme, se gândise că poate i-ar plăcea şi o facultate. Nu ştia neapărat de care aşa că, până una alta, se dusese la o şcoală de cosmetică. Oricum îi plăcea, toată ziua se dichisea în oglindă. Iar pe celelalte surori le pieptăna, machia, manechiura şi ingrijea, de atunci când termina cu ele, arătau toate trei ca nişte păpuşi. Sau ca nişte manechine din revistă. Se îndrăgostise. Necoaptă şi fără pic de experienţă, se şi măritase. Iar apoi, rămăsese însărcinată.
Vieţile lor mergeau paralel, dar în direcţii total opuse. Era singura cu care el mai ţinea legătura din familie, era singurul cu care ea mai vorbea, cu adevărat. Se vedeau constant, vorbeau mereu la telefon. Uneori, ea se întreba cum de îi rezistă inima, o ducea tot din şoc în şoc. Îl adunase de pe străzi, aproape în supradoză, îl cărase la spitale şi alergase după el prin penitenciare. La schimb, el era singurul care mai ştia câte ceva despre viaţa ei. Că bărbat-so se dovedise o pramatie şi căsnicia ei era, de fapt, un alt eşec cotidian. Îl iubise atât de mult, îl iubea încă, era frumos ca un zeu dar cam la fel de rece, de arogant şi de nepăsător. Se schimbase puţin, doar puţin, atunci când aflase că e însărcinată. Dar umflătura de orgoliu şi inflamarea nivelului de conştiinţa duraseră cam până prin luna a şasea de sarcină. Când ea, încă se ducea la salon şi alerga pe la cliente pe acasă. Era căutată. Era pricepută în meserie, frumoasă, amabilă, zâmbea mult şi vorbea puţin, clientele îşi făceau programare la ea cu trei săptămâni în avans, doar ca să prindă loc.
În ziua în care se născuse băiatul, frate-so stătuse lipit de zidurile spitalului. Ca un borfaş la pândă, căci, evident, era toată familia acolo. Noaptea, după ce plecaseră toţi acasă, ea ieşise la gardul spitalului, abia mergând, palidă că o stafie. Se speriase când primise sms de la el, dacă poate să vină puţin la poartă. Dar era treaz, nedrogat, nefumat. În palmele transpirate, la fel ca şi fruntea imbrobonată, căci sevrajul era greu, aproape imposibil de dus, mototolise ditamai guguloiul de bani. Valută. Multă. Să fii fost câteva mii, tot hârtii de cinci sute şi de o sută. O îmbrăţişase strâns, după ce îi ceruse să vadă şi el băiatul în fotografie. Îi dăduseră lacrimile, îşi trăsese nasul cu zgomot şi spusese, scrâsnind din dinţi : seamănă cu pramatia de tac-so. Dar e mai frumos ca el, ia uite ce formă are la ochi, pupa-l-ar tata, ăăăăă, unchiul – se corectase în fugă şi cu jenă – pe el ! Îi îndesase toţi banii în mâna mică şi tremurătoare şi îi spusese, cu vocea înecată într-un hohot : pentru băiat, să ai grijă de el ! Să nu ajungă ca mine ! Să nu ajungă ca noi ! Apoi o luase la fugă şi dispăruse în noapte.
Ea rămăsese rezemată de zidul spitalului vechi, cu o mâna la gură, cu lacrimile curgându-i tare pe obraz, murmurând obidită : ia-i, mă, tu şi du’ de te fă bine, nu mă lăsa, şi tu, a nimănui. Dar el era déjà departe.
Nu ştia cum trecuseră următorii patru ani. Băiatul era frumos ca un star de cinema, îi pansa toate rănile. Erau o familie normală, în normalul pe care îl are societatea de astăzi. Ea muncea câte 10-12 ore pe zi. Copilul creştea cu bunicii. Şi cu bărbac-so care era şomer. Şi când nu era şomer, era jucător, în continuare, deci era ca şi cum ar fi fost şomer. Frate-său apărea din când în când, dar tot mai rar, acum conversaţiile le purtau mai mult pe telefoane. Sau pe whatsapp. Sau Dumnezeu mai ştie cum. Ea nu-i mai dădea bani de multă vreme, înţelesese că dacă îi dă bani aceştia se transformă în încărcătură pentru seringile mici, de unică folosinţă. Dar îi lua de mâncare. Şi Cola, uneori. Şi ţigări, deşi ea nu fuma dar ştia că la fumători le e greu fără obiectul viciului. Îl privea uneori cum muşcă din sandviş, cum o priveşte cu tristeţe şi vinovăţie. Şi inima i se făcea ghem iar sufletul iască, i se părea că micuţul ei seamănă atât, dar atât de mult cu el. Cu el, nu cu tată-sau. Alunga repede gândul nebun, cu o mişcare bruscă de mână. Nu, nu semăna cu el.
Cu el, care se pierdea iarăşi în mintea lui, uneori urla la ea, îi închidea telefonul şi o bloca pe mesagerie. În primele ore se bucura mereu, se gândea că poate i-a ajuns, că poate e destul, că poate nu greşesc, restul fraţilor şi părinţii lor, atât de rău. Poate că era, cu adevărat, o cauză pierdută. Dar apoi, dacă nu o suna el sau nu deschidea whatsapp-ul, intra în panică şi începea să umble pe străzi, pe la toate colturile pe unde ştia sau bănuia că ar avea o şansă cât de mică să îl găsească. Şi îl găsise de câteva ori, jumătate mort, străveziu, înţepat ca o sită. De fiecare dată îl cărase la spital, cu furie, cu îndârjire. Stătea lângă el până se trezea, până îl terminau oamenii aceia de înţepat, spălat, tratat. Uneori o privea cu furie şi ţipa la ea să îl lase să moară. Alteori, o privea lung, trist, îi săruta mâna slabă şi îi spunea să îl ierte. Să îl ierte şi să nu îl lase. Pentru că toată familia le era împotrivă, nu le mai spunea nimic. Oricum, cumva, toţi o certau tot pe ea. Că de ce nu îl lasă. Măcar fac o înmormântare cinstită şi termină cu totul. Să se termine odată. La ea nu se gândea nimeni, nici măcar ea. Căci şi ea tot la înmormântare se gândea, dar nu ca la un sfârşit, ci ca la crucea pe care era dispusă să o care, oricât de mult, oricât de greu. Numai să nu se ajungă acolo.
Încerca să se mintă de fiecare dată că nu mai rezistă, că nu mai poate să alerge după el, ba prin puşcării, ba la spitale. Dar ştia, cu toată fiinţa ei ştia, că preferă aşa decât să meargă, o dată şi bine, la vreun cimitir.
În dimineaţa aceea se trezise, ca de obicei, poate chiar mai veselă. Îşi sărutase băieţelul adormit şi soţul. Ultimul mârâise şi o împinsese, îi strica somnul de dimineaţă. Dar tot nu reuşi să o indispună. Ajunsese la salon printre primele, îşi luase o cafea şi asculta muzică în timp ce bântuia telefonul, pe Facebook. Prima clientă urma să vină în maxim jumătate de oră. Cu cinci minute înainte de oră, ecranul se făcu alb şi pe el apăru numărul maică-sii. Răspunsese distrată auzi, dacă nu e urgent nu am timp, din clipă în clipă trebuie să pice clienta, te sun eu.
Dar maică-să oftase adânc, înghiţise în sec şi continuase : Mamă, vino repede …
