O alta fata, din aceeasi viata. Aceeasi fata, intr-o alta viata.

 

IMG_0787

Franca si Alessia

  • Dai, Franca, smetila, la picollina ti sta guardando….basta, amore, devi finire !

Batrana ramasese in capul scarilor si inchisese ochii, in timp ce tanara femeie trantea usa cu zgomot. In spatele usii inchise astfel, o fetita mica, cu o figura chinuita si speriata, privea scena in tacere. Sa tot fi avut vreo 7 anisori. Strangea spasmodic la piept o papusa de carpa. Batrana cobora, trista, treptele.

  • Vieni, amore. Dai, lascia stare, in tanto torna sempre.

Copila se apropie si i se ghemui in bratele intinse. Usa se dadu de perete si femeia cea tanara reaparu in cadrul usii, strigand :

  • Non mi interesa, hai capito ! Ne tu, ne lei ! Non mi interesa piu ! E tua, sei tu che ai deciso tutto. Adesso basta, dáverro basta. Vado via io, fatte quelo che vi pare. Sono stuffa, capisci ? Stuffa !

Fetita scanci, batrana ofta. Tanara femeie le privi, aproape cu ura. Era frumoasa, parul lung, brunet si ondulat ii cobora pana aproape de talie. Ochii verzi se facusera cenusii de atata furie, pieptul rotund ii salta in ritmul respiratiei. Se oprise in usa.

  • E perche non vai pure, allora ? Vatene. Sei sempre andata via. Vatene di nuovo, almeno cosi sapiamo come si sta… sopti batrana, infranta.
  • E mo vado, non preocuparti!

De data aceasta inchise usa cu grija, o aseza cuminte in clanta. Si se lasa linistea. Batrana imbratisa fetita strans. Fetita imbratisa papusa. Si ramasera singure, in casa goala, bunica si nepoata, privind la usa care tocmai se inchisese.

Femeia care plecase era fata batranei. Nu se intelesesera niciodata, batrana se gandea, uneori, ca parca erau dusmani, nu mama si fiica. Fusese o adolescenta rebela. Frumoasa ca un inger si rea ca un drac. Nu o asculta, oricum i-ar fi vorbit, pe orice ton. La un moment dat, batrana renuntase. O lasase de capul ei. Se indragostise lemn de un barbat insurat. Marinar. O iubise, ii sucise mintile tinere si firave si plecase pe mare. Franca suferise ca dupa mort. Luni intregi nu se ridicase din pat, refuza si apa pe care batrana i-o cara cu incapatanare, obligand-o sa bea. Pana la urma, tineretea ei invinsese. Se adunase. Incepuse sa iasa. Se ducea in port si o prindea noaptea, privind in larg, neclintita, frumoasa ca o statuie si la fel de rece. Apoi, incepuse sa bea si sa se culce in stanga si-n dreapta, cu oricine ii iesea in cale. Si ii ieseau destui, Dumnezeule, ca era frumoasa ca o cadra. Maica-sa aproape innebunise de durere. Avea putin peste 23 de ani si niciun rost. La Napoli, de unde erau, asta era rusine mare. Nu se putea asa, nu mai avea nicio sansa sa se marite, o cunostea tot portul, bea cot la cot cu marinarii si pleca mereu, de bratul cate unuia dintre ei ; pe urma, erau seri pe care le incepea cu unul si le sfarsea cu altul. Sau cu altii. Dar mereu, cand apunea soarele, se ducea in acelasi loc, in port, pe aceeasi stanca, cu parul despletit si cu rochie alba si statea nemiscata, privind departe. Cand se auzea cate o sirena, uneori aproape, alteori departe, tresarea speriata. Nu mai plangea. Dar cand cobora de pe stanca, era atata incrancenare si ura in privirea ei, ca nimeni nu indraznea sa se apropie. De acolo, se ducea direct in prima carciuma si se punea pe baut. Si asa, in fiecare seara.

Pana intr-o dimineata cand batrana o legase fedeles, mahmura si ametita cum se intorsese, o aruncase in masina lor paraginita si plecase la casa lor de vacanta, pe coasta amalfitana. La Conca. Casa era intr-un colt al coastei, departe de mare. Pana la mare trebuia sa cobori niste trepte serpuite, nesfarsite, abrupte. Care treceau prin casele catorva localnici dar oamenii se stiau intre ei. Plaja era plina de pietre colturoase, mica, sparta practic in doua golfuri. Intr-unul, soarele statea doar pana la 15.30. Apoi, se muta in cel de-al doilea unde era soare pana la apus. Intre golfuri erau stanci inalte, abrupte, pline de muschi si de sare de mare. Peisajul era de o frumusete ravasitoare dar batrana avea treaba, nu avea vreme de privit natura. Trebuia sa isi puna fiica pe picioare. O tinuse legata asa cum tii animalele pe care vrei sa le dresezi. Ce nu facuse Franca….urlase ca un animal injunghiat, o blestemase, refuzase sa manance, sa bea, sa vorbeasca. Se comporta ca o nebuna dar miza batranei era mult mai mare. Rezistase. Era inca in putere. Dupa cateva luni, fata incepu sa dea semne ca isi revine. Vorbeau ore in sir. Franca plangea. Sufletul ii era tot la iubitul ei de pe mare dar incepuse sa accepte. Batrana avea rabdare, o ingrijea cu dragoste. Coborau des pe plaja mica, neprietenoasa. Apa era transparenta ca un glob de sticla,  albastra, curata si calduta ca un ceai. Franca inota departe in larg, pana ramanea fara suflare. Se intorcea la mal, obosita dar zambitoare. Trecuse inca un an, avea acum aproape 24, batrana se gandi ca e timpul sa ii caute pe cineva. Sa isi faca o familie. Incepu sa se intereseze prin localitate, cu multa discretie. Cand il prezenta pe Tano, un baiat inalt si frumos ca un viking, Franca ii accepta curtea, cu indiferenta si resemnare. Tano se indragostise insa de ea, cu pasiune si devotament, si desi familia lui – aristocrati si bogati peste masura – se opusese din rasputeri, o luase de nevasta, in ciuda tuturor impotrivirilor si barfelor. Caci se aflase repede trecutul Francai, Conca nu era prea departe de Napoli. Vreun an le mersese binisor. Avusesera fetita. Tano era fericit. El ii alesese numele, ii spusese Alessia. Era blonda cu suvite, cu parul aspru ca al lui si cu ochii albastru-verzi, ca marea italiana. Semanau cu ai Francai, dar in timp ce Franca ii avea verzi ca veninul de sarpe si limpezi ca un smarald, Alessia ii avea schimbatori, cu irizari albastre.

Franca parea impacata, nu mai purta rochii albe, nu mai statea cu ochii in zare si nu mai tresarea la fiecare sirena de vapor.

Dar apoi, se intamplase nenorocirea….

La un targ de duminica, daduse peste el. Renuntase la marinarit, se mutase cu familia in Positano, nu foarte departe de Conca. Franca parea ca a inflorit. Disparea cu zilele de acasa, cand revenea ii ardeau ochii in cap. Nici macar nu se mai uita la fetita. Cu maica-sa abia mai vorbea. Cand vorbea totusi, o infrunta iarasi, certurile reincepusera, casa lor rasuna de scandaluri. Copila suferea cel mai mult. Isi diviniza mama, ii era mereu dor de ea. O vedea rar si atunci Franca abia daca ii vorbea. Rar o mangaia pe capsorul blond. Batrana isi asumase si asta, isi revarsa ea toata dragostea asupra micutei. I se lumina chipul cand cea mica o striga cu glas subtirel « Nonna ». Tano era furibund. Aflase si el toata povestea, era gelos ca orice napoletan care se respecta si inca o iubea pe Franca. Certurile se tineau lant, aproape ca nu era zi in care sa nu se iste cate un scandal. Batrana blestema ziua in care alesese sa vina la Conca. Franca blestema toate zilele dar, cel mai mult, o acuza pe batrana. Pentru casnicia ei chinuita, pentru fetita care parea sa stea in calea planurilor ei de plecare. Desi omul acela al ei nu avea nici cea mai mica intentie sa isi lase familia si sa o ia pe ea. Fetita crestea amarata, minge de ping pong intre iubirea pentru mama-sa, si orgoliile, si certurile adultilor.

In dupa amiaza aceea, cand se trantise usa in urma Francai, cu nepoata-sa in brate, batrana avu un sentiment ciudat : ca o piatra mare si grea a inceput sa se rostogoleasca si ca orice ar face ei, oamenii, din momentul acela, nimic nu mai putea fi schimbat !

Stanca si Alexandra

Traiau in orase diferite. Ele erau atat de diferite, ca daca nu ar fi facut aceleasi gropite in obraz cand radeau, si nu ar fi avut aceleasi trasaturi ale chipului, nu ti-ai fi putut imagina ca sunt rude. Ba chiar surori. Stanca era bruneta, cu ochii caprui si rotunzi, inalta si cu forme pline, parca abia coborata dintr-un tablou renascentist. Hotarata, infipta si cu gura mare, in toate sensurile. Cealalta, Alexandra,  blonda ca o zana, cu ochi albastri verzi, subtire ca o trestie si delicata ca o schita luata in fuga. Micuta de inaltime, calma ca o apa adanca dar la fel de periculoasa. Se iubeau mult, chiar daca viata le rupsese din casa parinteasca si le aruncase in colturi diferite de lume. Se hotarasera sa faca vacanta asta impreuna, fusese ideea Alexandrei. Si tot ea alesese destinatia : Italia. Stanca zambise in barba, ha, a facut-o intentionat, stia ca ea vorbea italiana. Caci fusese casatorita cu un italian.

De cand hotarasera sa petreaca zilele acelea de vacanta impreuna toate lucrurile se legasera aproape magic. Biletele de avion, luate cu escala, ca sa se poata intalni si sa faca jumatate de drum impreuna. Cazarea pe care o gasise sora cea mica, intr-un satuc micut de pe coasta. Masina de inchiriat. Drumul. Cu toate ca drumul catre coasta avea sa fie primul semn ca vacanta aceea nu era – de fapt – doar o vacanta.

Insa inceputul fusese perfect si ele se intalnisera in aeroportul german de unde plecasera impreuna, chicotind, catre Cappodichino. La Napoli.

Tano

Era inalt si asta era atipic pentru un italian. Era blond si asta era atipic pentru Napoli. Era foarte bogat iar asta – hai sa recunoastem – este atipic pentru foarte multe zone :-)

Crescuse mai mult plecat prin strainataturi, la scoli cu staif si cu renume. Se reintorsese in Italia, ca sa preia si sa administreze afacerile familiei. Era carismatic, inteligent, dar rece si calculat ca o masina. Nu il impresionau banii, ca pe mai toti oamenii nascuti bogati. Avea tot ce isi dorea dar simtea ca nu are nimic. Si asta pana cand vazuse fata aia despletita, bruneta, cu parul lung, doar inele mari si vartejuri. Pe care femeia aceea in varsta o scosese legata fedeles dintr-o masina veche si, aproape tarand-o, o bagase in casa. I se facuse mila. Cand ii afla povestea, caci se interesa imediat, i se facu si sila. Parea sa fii fost doar o curva din portul napoletan. Si totusi…

Cateva luni, o urmarise de la distanta. O  vedea cateodata la plaja. Alteori, urcand si coborand scarile fara sfarsit ale satului. De cele mai multe ori singura ca o blestemata. In egala masura, cu femeie batrana despre care aflase ca ii e mama. Nu o vazuse niciodata razand. Niciodata, timp de mai multe luni. Femeia asta tanara era chiar mai trista decat el. Familia lui incepuse sa se ingrijoreze. Si sa faca presiuni. Ziua si discutia. Tano ii ignora. Reusise sa o cunoasca si se apucase sa o curteze. Ii simtea indiferenta. Vorbea foarte putin despre ea, niciodata despre ce simtea. Sau despre ce i se intamplase de ajunsese asa. Dar, dintr-un motiv sau altul, il tolera. In ziua in care acceptase sa faca dragoste cu el, ajunsese acasa de parca era beat. Ai lui devenisera furibunzi dar lui nici ca-i mai pasa. Isi gasise un rost. Avea de ce sa munceasca, avea de ce sa traiasca. Cererea in casatorie fusese mai mult o oferta de cumparare. Dar ea nu se opusese, chiar ii zambise. ‘’Stii, sper, ce faci si ca nu vreau sa ai nici o asteptare de la mine sau de la aceasta casnicie?’’ il intrebase. ‘’Lo so, amo. Ma ti amo, mi rendi felice tu, e mi basta se tu vuoi star’con me’’ ii raspunsese. Se casatorisera. Se nascuse Alessia. Aveau o viata aproape normala. Aproape. E drept ca Franca era destul de absenta, in general absenta. Dar fetita era bine ingrijita, cu ajutorul batranei mai cu seama, iar Franca se ocupa de el, il insotea la toate evenimentele si avea un comportament supus si resemnat. Iar el, avea bani sa compenseze orice altceva.

Apoi, ceva se schimbase. Se dusesera impreuna la un targ in Positano. Francai ii placeau targurile, ii placeau hainele si bijuteriile. Iar lui Tano ii placea sa o vada zambind. Asa ca se ducea cu ea oriunde afla ca e vreun eveniment. Ei bine, la intoarcerea de la targul acela Franca era déjà alta persoana. Incepuse sa lipseasca de acasa. Mai intai ziua. Apoi si noptile. Cand se intorcea, uneori canta, alteori plangea. Uneori facea casa luna si il astepta cu toate mancarurile pamantului, gatite exceptional, ii spunea fetitei povesti si ii pieptana parul inainte de culcare. Fetita era fericita, el era fericit, aproape ca nu ii venea sa o mai intrebe unde se duce, unde tot dispare. Alteori insa, trantea toate usile ca o furtuna, se inchidea intr-o camera si refuza sa vada pe oricine. Tano o chema pe soacra-sa. Era singura care parea sa ajunga la ea. Care reusea sa o scoata, din camera si din mutenii. Totul se terminase cu faptul ca ea ceruse sa se intoarca la maica-sa. Si sa divorteze. Tano nu putea sa accepte asta. Adica orice, dar nu divortul. Incercase sa afle ce s-a intamplat dar de la ea nu era chip. Angajase oameni. Se iubea cu un barbat insurat, care statea in Positano. Fusese marinar, acum era fermier. Omul insa nu vroia sa isi lase familia. Tano se oferise sa ii dea bani. Isi trimisese oamenii sa il plateasca, sa ii lase nevasta in pace. Oamenii se intorsesera inapoi cu tot cu bani. Atunci, dusese el sa il intalneasca, lasand deoparte si orgoliu, si tot.

Dar se intorsese tot cum plecase, omul acela il ignorase si ii spusese ca nu ii intelege nici solicitarile, nici problema. El nu vroia sa ii ia nevasta. Avea propria lui familie. Nu intentiona sa si-o lase. Nu aveau ce discuta sau negocia impreuna. Tano ii strigase : allora perche non la mandi acasa quando ti viene a trovare ?. Nu avea sa uite raspunsul. Omul se oprise din munca, il privise drept si sfidator si, cu un ton metalic, ii suierase printre dinti : e chi sei tu a farmmi domande ? E se li fai, perche devo io risponderti, mica sono tuo assunto ? Tano tresari si cumva impotriva vointei lui intreba sec : Almeno la ami ? Omul redeveni posac, inchis, tacut. Se intoarse la munca lui in timp ce raspundea : Tu cosa ne pensi, a ?

Se intorsese in Conca infrant. Trist. Cu sentimentul ca a pierdut nu doar o batalie, ci tot razboiul. Si cu durerea de a nu fi fost – macar – lasat sa lupte.

Se indrepta spre casa, cand o zari de departe. Statea pe cea mai inalta stanca, deasupra primului golf al plajei din Conca. Afara incepea sa se intunece déjà, soarele scapatase demult in mare. Pe cerul de culoarea petrolului, silueta ei subtire, imbracata in rochie alba, se distingea clar, bine conturata.

Nu il simti cand se apropie dar se intoarse brusc, cand dadu sa o imbratiseze.

  • Devi smetere, Tano. Io vado via. Ne anche voglio chederti scuse. Tra noi e finita. Non mi interesa ne i tuoi soldi, ne la tua figlia. Non mi interesa niente. Se non la vuoi tu, lei la crescera la mia madre. E basta. Finita.

Tano simti ca ameteste. Dadu sa vorbeasca dar vorbele i se oprisera in gat si il sufocau. Creierul ii ramanea – usor, usor – fara oxigen. Franca il privea neclintita, nemiscata, fara sa faca un gest. Intinse mana spre ea dar ea i-o indeparta, cu un gest energic si scarbit, spunandu-i : Non tocarmi piu, capito ?

Si atunci mana lui se ridica parca singura, se facu pumn si cazu asupra femeii, din lateral. Avea doar mirare in ochi atunci cand se dezechilibra, aluneca si cazu. Tano auzi zgomotul sec al tamplei izbite de stanca si ramase privind, împietrit, cum cadavrul se rostogoleste pana in golf, in mare. Ar fi vrut sa tipe dar nu reusea, se simtea obosit, simtea o sfarseala care ii apasa umerii si ii indoia genunchii. Cobora de pe stanca, traversa ca halucinat plaja si incepu sa urce treptele catre casa. Isi simtea tamplele arzand, lacrimile i se innodau in barba si scotea niste sunete cumplite, ceva intre muget si strigat. La intervale se auzea cate un Franca, amore mio gatuit, balbait, plin de saliva si strivit de maselele care jucau sub piele. Urca si nu parea sa simta ca urca, trecu de intersectia unde le era casa. Nu stia unde se duce, nu se ducea nicaieri. Era noapte plina, bezna cumplita, serpentinele erau taiate, din timp in timp, de farurile cate unei masini intarziate, care se intorcea de la oras. Ma che cazzz….nu mai apuca sa isi duca pana la capat gandul. Masina il lovi in plin, il arunca in zidul de piatra pe care se prelinse pana la asfalt. In jurul lui se agitau oameni, o femeie tipa Madonna, e Gaettano, fatte sapere la famiglia….incepu sa ii auda din ce in ce mai departe, din ce in ce mai in ceata. In schimb, in fata lui, la cativa pasi, in rochie alba si cu parul despletit in serpi salbatici, negri, pe umerii goi, pe partea cealalta a drumului, Franca lui ii intindea mana si ii zambea calm, si cald, asa, ca odata demult, cand se indragostise de ea.

Stanca si Alexandra

In Napoli era cald ca in sauna. Stanca era imbracata intr-o rochie lunga, de matase,,, si rochia se lipea de ea, deranjand-o. Alexandra parea calma desi era mai degraba resemnata. Bagajele erau grele, foiala tipica oricarui aeroport parea amplificata de caldura, de napoletanii care vorbeau tare si gesticulau amplu. Trebuiau sa ajunga la zona cu masini de inchiriat dar cine stia unde e zona aceea. Intr-un final, Stanca se enerva suficient cat sa faca uz de limba italiana, pe care o invatase si de gura mare, romaneasca, cu care se nascuse. Aproape o luase pe sus pe Alexandra, cu tot cu bagaje, si o indesase intr-un fel de microbuz cu arcurile stricate, pe un scaun aproape de sofer. La radio, crainicul anunta, cu un ton disperat, ca pe autostrada catre Coasta Amalfitana avusese loc un accident cu 6 morti, intre care si un copil. Stanca pali, dadu sa apuce mana Alexandrei dar se abtinu. Nu vroia sa o sperie, pe autostrada aceea urmau sa mearga si ele, imediat ce luau masina. Alexandra intoarse capul catre ea, o privi scurt, il intoarse la loc si o lua ea de mana. Avea mana rece si subtire. Ii spuse cald, privind inainte prin parbrizul masinii ’’nu o sa patim nimic, crede-ma’’. Si zambi. Alexandra nu vorbea si nu intelegea italiana. Stanca zambi si ea.

Masina se dovedi a fi un Panda, argintiu. Suficient de incapator ca sa te simti in siguranta, suficient de micut ca sa nu ai probleme in traficul infernal. Pana in mica localitate de pe coasta, unde aveau cazarea, Stanca muri si invie de cateva ori. Traficul era turbat, nimic din ce vazuse si condusese ea in 10 ani, de cand avea carnetul, nu semana cu ce intalnise acolo. Ii tremurau mainile pe volan si picioarele pe pedale, masinile si scuterele care vajaiau pe langa ea o stresau pana la punctul la care isi dorea sa coboare, sa lase masina in mijlocul soselei si sa plece unde vede cu ochii. Tara de nebuni, se gandea. Dar peisajele…Doamne, peisajele. Trecusera pe langa Vezuviu, fuma linistit si se uita la masinuta lor mica si la celelalte cateva sute de mii care traversau. Stanca se gandi cum o fi sa stii ca ai puterea sa distrugi jumatate de insula daca te revolti. Se gandi la Pompei, la eruptia de atunci, se gandi la ea, cum trecea la volanul micului Panda argintiu. La ce o adusese acolo. In dreapta ei, Alexandra zambea. Curbele si serpentinele, din ce in ce mai abrupte se succedau ametitor dar macar scapasera de traficul din oras si intrasera pe drumul catre Amalfi.

Ajunse in sfarsit pe Coasta, in Agerola, Stanca avu sentimentul ca s-au intors in timp, undeva intr-un satuc din Romania anilor ’70. Casutele mici, cochete, cu flori multe si intens colorate, magazinele cu specific si dedicate; barbierul, brutarul, cele cateva taverne italienesti, risipite de-a lungul soselei; piata centrala, goala la ora siestei, cand ajunsesera ele; biserica imensa, din mijlocul pietei, cu ceasul mare si inca functional, de atatea sute de ani. Nici urma de supermarket. De magazin de lant. Niciun hotel, doar pensiuni cochete, dar care aratau a case de localnic.  Oamenii, majoritatea in varsta, zambitori si gata sa iti raspunda la orice intrebare, sa te ajute, sa te faca sa te simti binevenit. Curiosi, mandri de locul lor, de legendele si povestile locului. Aveau 4 zile de stat acolo, aceea era prima dintre ele.

Cand au descoperit casa unde aveau sa stea, au chiuit de fericire 5 minute. Un apartament cu doua dormitoare spatioase, un living imens si o terasa de pe care se vedea in zare Vezuviul, fumand tacticos. Fetele se apucara de desfacut bagaje si isi propusera ca apoi sa mearga pana la capatul coastei, in Amalfi.

Ceea ce au si facut, si iata-le pe drumul catre Amalfi.

Stanca nu se simtea in largul ei pe serpentinele coastei. Nu ii pareau nici macar straine, desi era prima oara cand vedea partea asta a Italiei. Dar in acelasi timp, sentimentul acela de familiar, de ‘’m-am intors acasa’’ ii dadea o stare de neliniste. Si apoi, toate treptele acelea…Dumnezeule, pareau sa nu se sfarseasca nicicum. Si nu ajungeau la mare, majoritatea duceau in usi de case. Alexandra era fascinata, parea sa nu inteleaga nimic din stresul Stancai. Sarea ca o cinteza ciripitoare, din treapta in treapta, batea din palme ca un copil mic si pana sa o ajunga Stanca din urma, ea urca si cobora acelasi rand de trepte de cateva ori. Ajunse in Amalfi, s-au blocat amandoua. O plaja mica, meschina, plina de pietre ascutite si negre. Si de turisti galagiosi, de toate natiile si varstele. Aproape nu aveai loc sa treci printre sezlonguri si umbrele. Alexandra facu un rictus si spuse scrasnit : ‘’Nu asa ne-a fost vorba. Nu asta cautam. Acum o sa stam aici, caci e tarziu si suntem obosite. Dar de maine cautam plaje de localnici. Asta e prea turistica, nu am batut atat amar de drum ca sa ma gasesc tot la Mamaia, dar nu pe nisip ci pe pietre si – in plus – cu nivel triplu de decibeli’’. Stanca era mult prea obosita sa mai comenteze ceva, orice. Drumul fusese cumplit, cu curbele in ac de par si pantele – mai ales pantele – unele dintre ele, la 75 de grade. Pe care cu greu aveau loc doua masini, una pe langa alta. Cand te intalneai din fata cu ‘’sita’’ (practic, autobuzul local) iti ingheta sangele in vene. Iar la asta, se adaugau scuteristii. Care treceau intr-o viteza inconstienta, fara sa semnalizeze sau clacsoneze, ii vedeai brusc langa oglinda sau in dreptul geamului, te depaseau in curba, strecurandu-se printre masinile de pe ambele sensuri, dandu-ti fiori de gheata pe sira spinarii. Era franta, nu o interesa daca stau la Mamaia, la tataia sau pe luna, atat timp cat nu mai trebuia sa conduca sau sa urce si coboare scari. Isi lua cartea din geanta de plaja, se intinse pe sezlong si se uita in treacat dupa Alexandra care intra in apa.

Probabil ca atipise cand o auzi spunandu-i  ‘’Fata, hai ca apune soarele. Si nu te vad bine pe serpentinele astea, cu gps-ul nostru cu tot’’. Nu mai vorbira nimic pe drumul catre pensiunea unde stateau. Cand au ajuns, s-au dus la micul magazin de vis-a-vis, au luat un pepene mare, rosu – Alexa si o sticla de vin alb, local – Stanca, si au incheiat seara pe terasa, fiecare cu gandurile ei, uitandu-se lung una la alta. Inainte sa se duca la somn, fiecare in camera ei, o auzi pe Alexandra spunand, in loc de noapte buna : maine te duci la oamenii astia de la magazin, sau de peste drum, si ii intrebi in limba asta a voastra unde fac ei plaja, atunci cand fac. Caci sigur nu se duc in Amalfi.

Apoi adormi, si Stanca o urma in scurta vreme.

A doua zi, o trezi o raza de soare, fierbinte ca o sarutare de amant. Nu stia cum se putuse strecura, inchisese de cu noapte jaluzelele. Si crezuse ca a facut asta bine. Se ridica din pat, se duse la geam cu gandul sa vada pe unde intrase. Dar se trezi deschizand larg fereastra si toate jaluzelele. De vis-a-vis, un italian in varsta o saluta tare, zambindu-i cu gura pana la urechi ‘’Buon giono, signora, buona giornata a lei’’. Stanca zambi si dintr-o data ziua aceea i se paru minunata, isi aminti ca e in vacanta, ca sora ei doarme dincolo, totul parea departe, Bucurestiul, cearta urata, despartirea, toate cate fusesera ….era pe coasta amalfitana, intr-un satuc de basm, la mai putin de 2 ore de Napoli si la mai putin de o ora de mers pe mare, de Capri si Positano. Ii raspunse batranelului razand ‘’ a lei, signore, altre tanto’’ si se duse peste sora-sa in dormitor, salutand in gura mare ‘’buon giorno, Principessa, come si trova sta mattina’’.

Sora sa o privi putin capie din varful patului, se intoarse pe partea cealalta si ii spuse bosumflata ‘’iesi, fata, si lasa-ma sa ma trezesc. Si nu mai vorbi cu mine in limbi straine dimineata, te-ai zarghit de tot, ce inseamna asta ?’’. Dar Stanca ii simti zambetul si mai ales dragostea din voce, chiar asa somnoroasa si alintata cum vorbise.

Nu aveau cafea in casa, sora sa nu bea altceva decat ceai si apa cu lamaie, asa ca puse un ceainic pe foc si trecu strada la magazin. Era si batranelul cel simpatic acolo, asa ca intra in vorba cu el incercand sa afle ce o sfatuise Alexandra : unde sunt plajele la care se duc localnicii. Dar de unde pana atunci toti o primisera cu zambete, simti dintr-o data cum se face liniste si oamenii se retrasera la treburile lor. Batranelul, suspicios, o intreba de ce nu se duc in Amalfi, acolo mergeau toti turistii. Si la Capri. Sau Positano. Ii descrise rutele, ora la care trecea ‘’sita’’ si ii spuse ca poate sa cumpere bilete de la magazinul de tutun, de peste drum. Stanca ridica din umeri si mai traversa odata. La tutungerie, insa, se intampla acelasi lucru. Omul o chestiona de unde vine, ce vrea si de ce nu se duce unde merg toti. Si sfarsi prin ai spune ca nu exista plaje ‘’locale’’. Se intoarse in casa, derutata, si ii povesti Alexandrei ce se intamplase. Alexandra o asculta tacuta si ii spuse : stii ce ? Hai sa sunam gazda. Pare foarte simpatica. Sunt convinsa ca ea o sa ne spuna.

Gazda insa – spre surprinderea lor – avu exact aceeasi atitudine. Le povesti despre Capri, daca nu vor in Amalfi. Sau Positano. Despre faptul ca in Positano pot ajunge cu masina si in Capri, cu vaporul. Stanca déjà se enervase, nu intelegea ce e cu toata secretomania aia. Ii spuse si Rosariei – gazda – acelasi lucru. Ca i se pare imposibil sa nu existe o plaja – sau mai multe – locale. Doar era mare peste tot. Adica unde se duceau ei la plaja ? Conduceau de fiecare data juma de ora, pana in Amalfi ? Sau pana in Positano ? Mergeau cu vaporul in Capri ? Daverro ? Si atunci, usor jenata de atata insistenta, Rosaria le povesti ca e o plaja mica, dar destul de greu de gasit in Conca. Conca dei Marini. Stanca ii spuse ca nu crede. Trecusera prin Conca, pe drumul catre Amalfi. Nu era nici o plaja. Rosaria le spuse ca nu asa, la drum. Trebuie sa coboare cu masina pana in Piazza del Olmo, sa o parcheze acolo si apoi, pe ‘’scallinate’’ pana jos, la mare. Ca e o plaja daverro picollissima. Dar daca insista…

Se urcara in masina si pusera pe GPS Piazza del Olmo. GPS-ul calcula si le spuse ca ajung acolo in 20 de minute. Aha. Deci atat era de aproape. Isi stransera lucrurile pentru plaja, era déjà 9 jumatate deci numai bine. Parcara masina in Piazza si se pusera pe coborat trepte. Traversasera déjà soseaua de 2 ori si scarile le dusesera ba intr-o curte, ba intr-alta. Se facuse 11 si ele nu ajunsesera la plaja. Stanca era obosita, Alexandra dezamagita si nimeni nu le spunea nimic, toti cei pe care ii intalnisera le ziceau doar sa coboare scarile caci la capatul lor se afla plaja. Parea ireal.

Tocmai cand Stanca se pregatea sa ii spuna Alexandrei ca ei i-a ajuns plaja pe ziua respectiva si oricum, pana la masina aveau de urcat macar 5-600 de trepte, vazura iesind dintr-o curte o batrana in costum de baie si cu o esarfa legata in forma de sari pe deasupra. Le saluta zambindu-le, in timp ce se chinuia sa inchida poarta grea, de metal, a casei. Stanca se gandi sa faca o ultima incercare : buon giorno, signora, mica sta andando verso la spiaggia ? Ci puo cortesemente spiegare come facciamo trovare sta spiaggia, che ormai la cercheremo di piu di un oretta ?

Batrana le privi serioasa si puse intrebarea de care se temea : ma siete streghe, voi ?

Stanca se intoarse sacaita spre Alexandra si ii spuse : fata, n-avem nicio sansa ! Si asta ne-a intrebat la fel ; daca suntem straine ; nu o sa ne zica nimic, hai naibii la masina si stam cu turistii la Amalfi, ca m-am saturat de alergat.

Batrana veni langa ea, ii lua mana si ii spuse cu caldura : allora siete streghe ! Strano, lei veramente pare una donna italiana. Anzi, napoletana, con i suoi capelli neri. Ed e molto bella, signora. Non troverete mai la spiaggia, e difficile, deve passare tra qualche case. Ma dai, corraggio, se avete pazienza, che io sono anziana, vi porto io. In tanto, vado la.

Stanca o privi neincrezatoare dar ii spuse sora-sii : auzi, draga, cica ne duce ea, ca drumu’ e intortocheat si trece si prin niste curti de oameni. A, si a mai zis ca sunt frumoasa tare si ca seman a napoletana. Na, ca sa stii.

Sora sa zambi si ii raspunse : multumeste-i femeii, frumoaso ! Si spune-i ca Dumnezeu ne-a scos-o in cale, ca puteam sa gasim o oglinda, doar ca sa te vezi tu cat esti de frumoasa ; si faceam plaja pe scarile astea si prin parbrizul masinii.

Pana sa ajunga la plaja au coborat cam jumatate de ora. Stanca se gandea cu groaza ca exact tot atatea scari vor trebui sa urce si la plecare si ii striga sora-sii – care o lua mereu inainte – ca pana nu se lasa noaptea, ea nu mai pleaca de pe plaja, macar sa inteleaga de ce a coborat atat. Pe drum, batrana le povesti ca ea e napoletana dar are acolo, in Conca, o casa de vacanta. Unde vine si sta, de cand da caldura pana toamna tarziu. Impreuna cu sotul. Ca are aproape 80 de ani (Stanca era sa lesine, gandindu-se ca ea abia facea fata sa urce scarile alea si nu avea inca jumatate din varsta batranei). Ca are doi copii, un baiat, care e avocat in Napoli, si o fata. Ca fata e divortata si nefericita. Ca are o nepoata, infiata, ucraineanca. Blonda si frumoasa ca ‘’signorina’’ si o arata pe Alexandra. Dar tare dificila. Care sta cu ea in vara aceea, ca maica-sii ii e frica de anturajul fetei si vrea sa o tina departe de oras. Se oprea din cand in cand, caci obosea, si de fiecare data ii spunea Stancai, privind-o fix in ochi : signora, lei e molto bella. E mi sembra troppo conosciuta, e proprio sicura che non e mai stata a Conca ? Oppure a Napoli ?

Stanca o asculta fascinata. Se simtea atrasa de conversatia batranei, de timbrul ei vocal, de accentul napoletan. De felul in care lega cuvintele, de parca ar fi cantat. Dar da, era sigura ca ea nu mai fusese niciodata in Conca. Sau la Napoli. E che Dio ci permette, ca nu avea sa se mai intoarca vreodata. Sau prea curand. La toate curbele, pantele si scarile alea. La toti oamenii aceia care isi ‘’ascundeau’’ plajele locale de turistii veniti in vizita.

Intr-adevar, drumul trecea prin cateva curti de localnici. Intr-adevar, fara sa le fi calauzit batrana, nu aveau sa gaseasca plaja niciodata. Plaja era plina de pietre colturoase, mica, sparta, practic, in doua golfuri. Intr-unul, soarele statea doar pana la 15.30. Apoi, se muta in cel de-al doilea unde era soare pana la apus. Intre golfuri erau stanci inalte, abrupte, pline de muschi si de sare de mare. Peisajul era de o frumusete ravasitoare. Pe plaja erau doua trattoria, cochete, cu fete de masa apretate, albe, si flori naturale pe fiecare masa. Serveau fructe de mare, spaghetti, vin alb si rece cu fructe in el si inghetata delicioasa. Cafeaua era din partea casei. Erau barci trase la ponton, care faceau transfer gratuit intre cele doua golfuri, cand se muta soarele.

Ajunse pe plaja, batrana le ura o zi frumoasa si binecuvantata si se duse catre nepoata cea ucraineanca. Alexandra se duse direct in mare, Stanca direct pe sezlong, cu cartea in mana. Din cand in cand, ridica privirea, fix cat sa o vada pe Alexandra inotand elegant, departe, tot mai departe, pana langa geamandura. De cateva ori ii veni sa strige dupa ea, cum strigi dupa un copil obraznic. Era totusi sora cea mica. Dar de fiecare data, cumva, reusi sa isi aminteasca ca sunt amandoua adulti, nu mai traiesc in casa mamei lor si ea nu o mai poate trage de coditele blonde atunci cand se supara pe ea. Dar isi stapanea greu spaima si fiorul cand o vedea inotand atat de departe, unde apa se adancea si valurile se izbeau in stancile trufase.

Nu isi aminteau sa o fi vazut pe batrana plecand. Ele au stat pana seara, chiar daca dupa 3 jumatate nu a mai fost soare. Era insa placut, liniste deplina, marea era calda ca un ceai si cerul albastru si incredibil de aproape. Stanca isi terminase romanul de citit si trecuse la continuarea lui, Alexandra abia se lasa scoasa din valuri. Venea pana la sezlong, se stergea tacticoasa cu prosopul, o intreba ironic pe sora-sa ‘’merge, merge ? Se citeste greu fituica aia ?’’ apoi disparea iar, in mare si in gandurile ei. Stabilisera ca a doua zi sunt turiste si merg la Capri.

Au plecat de pe plaja cand soarele incepuse sa apuna. Stanca se vaita la fiecare treapta urcata, Alexandra nu mai avea rabdare sa protesteze. La jumatatea scarilor se intalnira cu batrana. Imbracata de seara, intr-o rochie eleganta si cu palarie, insotita de nepoata si de o prietena a acesteia. Le explica vesela ca iesisera la plimbarea de seara si le spuse ca de acum, daca tot stiu unde e plaja, ar putea sa si revina. Scop in care, vazand-o pe Stanca obosita si inversunata, le arata unde parcau localnicii cand coborau la plaja. Muuuuuult mai aproape decat era Piazza del Olmo :-).

Acasa, Stanca se duse direct la culcare, fara sa mai scoata macar o vorba. Inca era suparata pe Alexandra, pe treptele urcate, pe serpentine si pe toata Italia. Si inca nu stia nimic.

Alexandra si Stanca

In ultima zi pe coasta decisera, fara sa fi vorbit inainte, sa se duca tot la Conca. Cu o zi inainte fusesera sa viziteze Capri. Alexandrei i se facuse rau, poate de la caldura, poate de la drumul cu vaporul. Statuse pe plaja cele cateva ore intre vapoare, in timp ce Stanca mai urcase inca 2000 de trepte pana in punctul cel mai inalt al insulei. Aproape ca nu mai intelegea nimic din vacanta aia. Nu vizitasera pesterile, venisera pana pe insula doar ca sa aiba de unde pleca. Seara, debarcara in Amalfi, isi luara masina si Stanca urcase la volan cu maxilarele stranse. Nu scosese o vorba pana acasa. O lasase pe Alexandra in casa si plecase sa colinde la pas satucul. In mod straniu, i se parea familiar si plimbarea o calmase. Uitase de oboseala, de stresul condusului pe serpentine, de scuteristii localnici nebuni. Inca o zi si am scapat. Inca o zi. Asa adormise, cu gandul ca mai avea o singura zi, si apoi Napoli, si avionul catre casa.

Cand s-au trezit, nimic nu prevestea ca ziua aceea avea sa le schimbe vietile. Pentru totdeauna. Isi impachetasera bagajele in tacere si isi luasera zambind la revedere de la Rosaria, gazda lor. Da, aveau sa mai revina (like hell, they will, se gandea Stanca, si probabil ca si Alexandra), da, le placuse foarte mult vacanta asta. Minunata. Da, sigur ca se obisnuise(ra) cu condusul pe serpentine. Iar treptele pana la plaje, vai, dar le gaseau absolut incantatoare. Da, aveau sa ii dea like pe facebook. Si sa povesteasca si la prieteni, mai ales asta, cum sa nu ?!? Pai, de cate ori vine omul pe costiera amalfitana intr-o viata?

Au coborat cu masina pana in parcarea pe care le-o aratase batranica. Si toate treptele, prin toate casele, pana pe plaja. L-au salutat pe Roberto, baiatul cu sezlongurile. Si pe chelnerul de la Trattoria unde mancasera si unde aveau sa manance si in ziua aceea, la pranz. Alexandra a intrat in mare. Stanca si-a luat cel de-al doilea roman, sa il termine. Pe plaja era aglomerat, de data asta, caci era sambata si oamenii nu mai erau la munca. Un copil mic, blond si cret urla din toti rarunchii. Probabil ca facuse insolatie. Parintii il pusesera la umbra, pe sezlong si isi vedeau in continuare – incantati si galagiosi – de plaja si distractie.

Si dintr-o data, parca de niciunde, aparuse batrana. Venise sa le salute si sa le spuna ca se bucura mult ca le-a gasit inca odata. Ca se gandise mult la ele. Ca nu i se pare ca intalnirile lor, toate, si dimineata cand au venit la plaja, si seara cand plecasera ele, au fost intamplatoare. Le rugase sa accepte sa ii fie oaspeti la masa de pranz. Stanca incercase sa se scuze, ii explicase ca Alexandra e vegetariana si are un regim special. Ca le place mult trattoria de pe plaja. Batrana avea lacrimi in ochi cand le spuse ca poate sa faca un risotto ai funghi sau un piatto di pasta ai pomodorini. Toate cu legume de la ea din curte, bio, curate. Stanca refuza in continuare, cu incapatanare. Alexandra, iesita din apa, o saluta pe batrana cu drag dar se duse la sezlongul ei. Iar Stanca se puse de povesti cu batranica. Macar atat. Batrana nu avusese o viata usoara. Trecuse prin razboi, prin foamete, ii murisera doi frati. Si parintii, evident. Crescuse cu mama vitrega si taica-sau nu o prea iubise. Dar ea iubise viata. Isi diviniza copii. Mai ales pe Tiziano, avocatul. Stanca, la randul ei, ii povesti ce o asteapta acasa. O casnicie destramata. Un barbat pe care il iubise si din cauza careia i se destramase casnicia dar care nu o iubea si probabil ca nu o iubise niciodata. O fata adolescenta, frumoasa ca o zana buna dar care fusese rea ca o vrajitoare. Dar trecuse, erau bine acum. ‘’Pasano tutte, signora’’ completa batrana cu un oftat. Batrana continua sa se mire cum de nu semana ea deloc a romanca ci, mai degraba, a italianca. Cu parul ei cel negru ca o noapte adanca, tenul masliniu si ochii caprui inchis. Stanca rase si ii spuse ca singura ei legatura cu Italia era aceea ca, odata, fusese maritata cu un italian. Tatal fetei. Dar el era din Padova, nu din Napoli.

Apoi, Alexandra spusese ca ii e foame si se dusesera la trattoria. Abia le venisera felurile de mancare cand Stanca o observa pe batranica pe plaja, uitandu-se catre sezlongurile lor. Apoi in apa. Apoi vorbind cu Roberto, baiatul de pe plaja si gesticuland catre locul lor. Ii spuse Alexandrei soptit : ne cauta, sa stii. Hai sa ne luam la revedere. Eu ma duc sa imi iau la revedere. Alexandra ii prinsese mana, cand se ridica de la masa, si ii spusese : nu vin. Nu pot. Spune-i ca ii multumesc pentru tot. Si mai spune-i ca o iubesc, Stanca, te rog mult sa ii spui ca o iubesc, exact asa sa ii spui. Stanca se smuci si ii arunca peste umar : i-ai putea spune singura ! Ma rog !

In primele secunde, batrana nu o recunoscu. Era imbracata, pentru ca se dusese la masa, avea o rochie alba, lunga pana in pamant, cu flori mici, multicolore. Parul despletit si ud ii depasea umerii. Era arsa de soare, mirosea a mare si foarte vag a parfum de bergamota.

  • Mi stava cercando, signora ?

Batrana zambi, avea lacrimi in ochi.

  • Ma sa che non lo conosciuta. E bellissima. Lei e bellissima. Senti, ti posso dare il tu ? Guarda, io sono convinta che ci conosciamo. Ti voglio un sacco din quel bene. Anche a sua sorella. Siete molto speciali, voi. Statemmi bene. Auguri. Pensa, cortesemente, anche a me, delle volte. Ed io vi pensero con tanto amore. E preghero per voi. Per te.

Stanca simti cum i se pune un nod in gat. O lua in brate ca pe o mama, o imbratisa si, fara sa stie de ce face asta, ii spuse printre lacrimi :

  • La mia sorella non e venuta, e rimasta a tavola. Ma a detto che la ama. A detto di dirVi cosi ; che la ama. E grazie di cuore, signora, grazie di tutto, lei e stata una benedizione per noi.

O urmari cum pleaca de pe plaja si cum incepe sa urce blestematele de scari. Se reintoarse la masa. Terminara de mancat in tacere. Stanca ii spuse Alexandrei ca ar vrea sa mai intre in apa odata. Si pe urma pot merge caci oricum, trebuiau sa ajunga in Napoli, sa predea masina si sa se duca apoi la hotel. Sau sa mearga la hotel intai, sa lase bagajele, si abia pe urma sa predea masina. Alexandra i-a spus sa se duca atunci, ea nu mai vroia sa intre in apa, sa se ude. Si oricum, abia terminasera de mancat, poate ca nici Stanca nu ar fi trebuit sa mai intre in apa ?!

Stanca intra in apa, insa, si se opri cumva aproape de mal. Nu simtea nevoia sa isi sfideze sora, probabil avea dreptate, citise si ea ca nu e bine sa intri in apa dupa masa, ca se opreste sau incetineste digestia. Dar vroia sa intre in apa. Soarele intrase in nori, marea se inspumase usor de la niste valuri micute dar rapide, care maturau tarmul la intervale precise, parca masurate pe ceas. Inchise ochii si se lasa in voia valurilor. Chiar atunci, un val mai marisor ii matura picioarele catre tarm. Si acela a fost momentul in care a inceput totul.

Ca intr-un film cu incetinitorul se vazu pe sine, stia ca era ea, pe stanci, sus, deasupra golfului. Cu un barbat inalt si blond. Pareau sa se certe, nu auzea dialogul. Apoi vazu mana barbatului lovind-o, pe ea dezechilibrandu-se, cazand de pe stanca. Isi auzi tampla pleznind de piatra, se vazu rostogolindu-se si cazand in mare. In golful in care statea acum. Apoi imaginile se blurara si dintr-o data, pe tarm, se facu dimineata. Vazu o fetita mica, cu par aspru si blond, pistruiata, coborand topait scarile pana la plaja. Intrand pe plaja. Vazand-o pe ea, in mare, aproape de tarm, inerta. O vazu pe cea mica cum isi duce intai manuta la inima. Apoi la gura. Apoi, exact ca o femeie batrana, cum isi bate genunchii mici si firavi cu palmele amandoua si striga din toti rarunchii : Nooonnnnaaaaaa, nooonaaa, vienii qua nonnnaaaa, vieni subito.

Iar pe plaja, coborand in fuga, navali batranica. Batrana pe care tocmai o stransese in brate, de la care isi luase la revedere plangand. Care incremeni cu ochii la cer, strigand ca injunghiata : Francaaaaa, perche, ooo Dio, Francaaaaaaa. Apoi, luandu-si seama, alerga catre copila, o lua in brate, ii astupa ochii albastri si inspaimantati cu mana ei batrana si aspra si ii sopti : Alessia, andiamo amore, dai, Alessia, vieni con nonna, dai, e finita amore, nonna e con te.

Isi reveni greu. Se uita halucinata in jur, oamenii isi vedeau linistiti de plaja si de viata. Baietelul mic si blond inca urla din toti rarunchii. Roberto vrajea o turista intre doua varste, bronzata uniform. La trattoria oamenii continuau sa manance. Iar de pe sezlongul ei, sora ei se uita direct in ochii ei, cu ochii ei albastrii verzui, plini de durere si de compasiune. Si lacrimi mari, ca niste picaturi de ploaie, ii curgeau pe obrajii stravezii.

Stanca iesi din apa. I se parea ca se misca in reluare si poate ca asa si era. O intreba, sec si scurt, pe Alexandra : mergem ? Alexandra se ridica de pe sezlong si incepu sa stranga. Drumul pana la masina l-au strabatut intr-o tacere absoluta. Niciuna nu zicea nimic. In urcare, pe serpentine, parea ca s-a dezlantuit iadul. Veneau masini si scutere si din fata si din spate, depaseau in tromba, fara sa semnalizeze, fara sa anunte. Stanca isi vedea de condus cu maxilarul strans si se gandea ca nu mai are ce sa se intample, mai rau decat se intamplase deja. O voce mica ii raspundea in cap : crezi ? Zici ? Pe o panta abrupta si ingusta, motorul masinii se opri. Fix atunci, din fata, se iti silueta amenintatoare a ‘’sitei’’. Masina refuza sa porneasca. In spate, erau alte doua masini mici, care incepura sa clacsoneze isteric.

Intr-o fractiune de secunda, Stanca se trezi intr-o noapte adanca. Pe marginea drumului, era culcat barbatul inalt si blond de pe stanca. Un fir subtire de sange i se prelingea din ureche, un altul din gura. In jurul lui se agitau oameni, o femeie tipa ca e Gaettano si sa ii anunte cineva familia. Stanca privea inmarmurita si nu intelegea nici ce se intampla, nici unde e exact, nici – mai ales – cine clacsoneaza si de unde. Simti o mana rece si subtire pe brat si auzi vocea calma si calda a Alexandrei : te rog frumos, concentreaza-te. Te rog nu te speria, suntem in siguranta, nu are ce sa ni se intample rau. Te rog sa incerci sa pornesti motorul, uite, autobuzul a dat inapoi, le e greu si lor…

Intr-adevar, ‘’sita’’ se trasese intr-o parte, soferul autobuzului intelesese probabil ca e turista, ca nu stie drumul si ca acum era panicata. Respira adanc, imaginea disparu, masina porni ca la comanda si isi continuara calatoria catre oras. Nu mai tinea minte cum au ajuns in Napoli. Cum au gasit aeroportul. Isi amintea vag ca se stricase si GPS-ul, ca IPhone-ul ei, ca si cel al Alexandrei, incetasera brusc sa functioneze, ca hotelul pe care il rezervase agentia era o mizerie dintr-un cartier rau famat si ca il schimbasera cu unul din aeroport. Isi amintea ca omul de la firma de inchirieri se invartise 10 minute pe langa masina, fara sa poata sa creada ca nu e deloc zgariata. Adevarul e ca si ea se mira, aproape ca murisera de mai multe ori in masina aceea dar da, era impecabila si nu avea nici macar o zgarietura.

In acea ultima noapte, cand in sfarsit se facuse liniste, inainte sa adoarma, o auzi pe Alexandra, oftand in patul ei, din aceeasi camera de hotel. Apoi, cu un ton egal, lipsit de orice intonatie, vorbi : pe tine te chema Francesca. Pe mine Alessia, si eram fata ta. Batranica era bunica mea, respectiv mama ta, iar barbatul blond era Tano, tatal meu. Imi place mai mult sa fiu sora-ta mai mica. Noapte buna.

S-au despartit greu si parca prea repede in aeroportul german. Stanca nu se indura sa ii dea Alexandrei drumul din brate , ii mangaia parul lung si blond, si ii spunea soptit ‘’Iarta-ma, te rog iarta-ma, imi pare ingrozitor de rau, zau, iarta-ma’’. Alexandra o privea cu ochii ei de zana, linistita si zambitoare. ‘’Tu sa nu uiti sa imi trimiti pozele, ai facut o gramada de poze frumoase. A fost o vacanta frumoasa, daca esti cuminte te mai iau cu mine. Si daca ne gandim bine nici nu au fost asa multe trepte, tu ce zici ?’’. Apoi se despartisera dar, exact cand se indrepta tragand trista trollerul catre poarta ei de imbarcare, Stanca se simti batuta pe umar si Alexandra ii sari in brate, o imbratisa strans si ii spuse la ureche : ‘’Te iubesc. Si atunci te-am iubit, tu nu ma iubeai dar eu te-am iubit foarte mult, mereu te-am iubit si mereu am sa te iubesc, indiferent cum si cand am sa ma mai intalnesc cu tine. Drum bun. Si te iubesc’’

Pe drumul catre Bucuresti, deasupra norilor, o luna mare si galbena ca un bec urias, se uita pe geamul ingust al avionului la o fata bruneta, cu parul lung si rasucit, care dormea si visa la alta fata. Din aceeasi viata. Sau la aceeasi fata. Doar ca in alta viata….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>