Sunt născută toamna. De plăcut – ca mai tuturor – îmi place primăvara. Și vara. Și toamna, dar numai când e vara dintr-aceea indiană, cu temperaturi blânde, cu cer fumuriu și miros de frunze arse, peste care apune, leneș, un soare greu și roșu ….
Îmi e dragă și iarna dar numai pe bucăți și doar în anumiți ani. Și au trecut destui, de când iarna nu-mi mai place deloc. Iarna mi-au murit bunicii. Iarna m-am despărțit de omul iubit. Iarna s-a întâmplat, singura dată în această viață, când am rămas fără serviciu. Iarna e frig, zilele sunt scurte, în ultimii ani nămeții au fost grei iar orașul nins e frumos doar noaptea, ziua se transformă într-un coșmar pâclos și năclăit de zăpada murdară. Sunt niște ierni însă, pe care mi le amintesc cu drag, cu dor, cu zbatere de aripi în stomac.
Iarna lui 1991, proaspăt absolventă de liceu, abia angajată. Nu intrasem la facultate. Lucram undeva, la capăt de tramvai și de lume, mergeam mult și numai pe jos, nu aveam nici măcar carnet, de mașină nu putea fi vorba. În ziua aceea de vineri, pe care o prevedeam urâtă ca zăpada cenușie de pe marginea drumului și friguroasă ca hala depozitului în care lucram, pe centrala telefonică a instituției, a sunat el. Doamne, cât îl iubeam ! Era în armată dar venise în permisie, pe neanunțate, nu avea mult timp la dispoziție, eu nu eram liberă, nu aveam nici cum să plec mai devreme, chiar dacă aveam program scurt în ziua aceea. Ieșeam la ora două. Am stabilit să ne vedem la metrou la Unirii, pe peron, jos, la ora trei. El avea mașină, o Dacie galbenă, dar cum nu s-a oferit să vină cu ea, nici nu am întrebat, nici nu am insistat. Au trecut greu orele acelea, câteva, până s-a terminat programul. Îmi amintesc aleea lungă și plină de zăpadă albă, scârțâitoare, care ducea către stația de tramvai. Mă grăbeam dar ieșisem odată cu toate colegele mele, îmi era jenă să le las în urmă. Le spusesem că am întâlnire dar asta nu făcuse altceva decât să agraveze mișto-urile, ori de câte ori grăbeam pasul. Lasă-l, dragă, să te aștepte, unde te grăbești așa ca nebuna ? Fetele astea tinere, vă grăbiți toate la măritiș, ca nebunul la balamuc. Nu aveam nici un sfert din aplombul și tupeul de astăzi, abia împlinisem optsprezece ani. Nu răspundeam, îmi ascundeam nasul cârn și roșu în fular și mă concentram la drum ca să nu mi se vadă lacrimile de furie și de frustrare. Când am ajuns aproape de capătul aleii, a început să ningă, exact ca în basme, cu fulgi mari, groși, plafonul de nori era lăsat și se făcuse întuneric deși era abia amiază. Și prin roiala aceea albă și pufoasă l-am văzut, peste drum, în stația de tramvai. Stătea drept, înalt, frumos ca un zeu, cu mâinile în buzunarele de la haina maron închis, de reiat. Fulgii îi albiseră părul șaten, ondulat. Pentru o secundă, mi s-a oprit inima. Picioarele au început să îmi tremure violent, mi s-a pus un nod în gât, gaițele mele de colege mă ajunseseră din urmă. Nu era nimeni, de obicei, în stația aceea de tramvai. Prin urmare, băiatul înalt, subțire și arătos ca un star de cinema, nu avea cum să treacă neobservat. Deloc. Nu știu cum am traversat, (re)văd însă, într-un ralanti splendid, pașii mari pe care i-a făcut spre mine, ușurința cu care m-a ridicat de la pământ, mă văd pe mine înconjurându-i coapsele cu picioarele, ciufulindu-i părul ca să scutur zăpada, pe el șoptindu-mi aproape, foarte aproape de gură nu am mai avut răbdare, nu mai puteam să aștept, nu știam unde lucrezi dar mi-am amintit că mi-ai spus cum se cheamă stația de tramvai și că ieși la două, cât de greu putea să fie, ce frumoasă ești, ești atât de frumoasă, apoi aburul respirațiilor noastre, amestecat, amețeala, colegele mele care amuțiseră, dintr-o dată amuțiseră și asta mi s-a părut foarte ciudat. Afară ningea din ce în ce mai puternic, nu știu când a venit tramvaiul pentru că nu mi-a mai dat drumul din brațe și nici eu nu m-am dezlipit de el, nu știu cum ne-am suit în tramvai, când am coborât, am vrut să mergem la metrou dar ne-am răzgândit …. eram copii săraci și cuminți, amândoi, ne-am plimbat pe străzi până noaptea târziu, am băut un ceai undeva în oraș și apoi am pornit din nou pe străzi, înghețaserăm când m-a lăsat acasă, la bloc la ai mei, zâmbind fericită și uitându-mă lung după el, cum se îndepărta. Sub felinarul galben, cu lumina ștearsă și puțină, fulgii dansau sălbatic, feeric, l-am văzut cum se întoarce, a venit aproape alergând, m-a mai sărutat o dată, și încă una, și încă una. Apoi mi-a spus râzând, într-o zi am să te iau de nevasta, să te văd atunci, dar acum du-te în casă, du-te, că ai înghețat și eu oricum nu mă satur să te pup, hai fugi … Luni, la birou, colegele mele se uitau la mine cumva cu admirație, au spus de câteva ori că n-au văzut în viața lor așa bărbat frumos, trebuie să fie ceva de capul meu dacă se uită unul ca el la mine. Și ce îndrăgostit era, și ce frumos ne stătea nouă, parcă eram doi actori de cinema. Iarna aceea, seara aceea, a fost ultima oară când l-am văzut. Nu m-a părăsit, nu. A plecat din lumea asta, din viața asta, până astăzi îmi repet că dacă mă lua de nevasta m-ar fi părăsit, sau eu pe el, prea era îndrăgostit el (și eu!), prea ne stătea frumos, parcă prea eram ca doi actori de cinema … până astăzi, aș fi preferat să mă părăsească, fie și la altar, doar să nu se piardă atâta frumusețe, tinerețe, atât de multă dragoste !
…
Iarna lui 1995, decembrie 16. Eu și el, tineri amândoi, nebuni amândoi, cum altfel ? Cine se căsătorește după (doar) două săptămâni de când a făcut cunoștință ?! Oamenii care se iubesc fac asta. Inconștienții fac asta. Oamenii care nu au niciun dubiu, nicio responsabilitate și nicio frică, fac asta. Noi ! Noi am făcut asta și nu doar asta. Am făcut un copil splendid împreună, am crescut un cățel și am făcut o casă. Apoi am vândut casa, și mașina, cățelul a murit, copilul a crescut … dar iarna aceea, iarna lui 1995, cu noi doi la starea civilă, cu mine îmbrăcată într-un costum de catifea bleumarin, cu fustă scurtă, scurtă și o haină neagră de blană, toate de împrumut sau transformate din haine mai vechi ale viitoarei mele soacre, cu el zâmbind fericit, luna noastră de miere care a durat o seară, atât, doar o seară, în care le-am făcut pe toate, în care le-am trăit pe toate, este una dintre iernile care mi-au rămas în suflet. În iarna aceea nu a nins, era un soare orbitor și, deși era decembrie, părea că vine primăvara nu Crăciunul. A fost o iarnă blândă, a semănat mai degrabă a primăvară timpurie. Așa a fost și viața noastră împreună, atât cât a durat, nu a fost iarnă niciodată, doar un anotimp nehotărât, rămas veșnic tânăr. Nu, el nu a murit, slavă Domnului, e tatăl copilului meu și unul dintre oamenii pe care i-am iubit mult, sincer și din totdeauna. Pentru totdeauna.
….
O iarnă oarecare. Eram încă tânără, foarte tânără. Era un început de februarie cețos și plin de zăpadă. Aveam treabă în Timișoara iar aeronava decolase din capitală cu întârziere mare. Eram nervoasă, eu aveam un plan care aproape se dusese de râpă: poate nici nu mă mai așteaptă, la cât a întârziat ăsta. Când în sfârșit am aterizat, am intrat, cu valiza mea mică și neagră, direct în toaleta aeroportului. Îmi tremurau mâinile când m-am apucat să schimb hainele de business de pe mine, am tras desu-ul roșu, ciorapii negrii, cu bandă de catifea, pantofii cu toc stiletto. Mi-am scuturat părul lung și fără fire de păr alb (încă), m-am privit scurt în oglindă și m-am întrebat în gând tu știi ce faci ? Mi-am răspuns cu o altă scuturare de cap, mi-am pus un ruj roșu, o să mă gândesc la asta mâine sau altădată, am îmbrăcat deasupra paltonul bleumarin cu ciclamen, l-am încheiat strâns peste talie. Am ieșit de la toaletă și am traversat aeroportul către ieșire. El mă aștepta la volan, cu mașina pornită și scaunul încălzit, am salutat când am intrat și am tras portiera cu grijă, să nu se desfacă paltonul, să nu se vadă nimic de dedesubt. Totul ok, sigur, zborul a fost confortabil, da, mulțumesc, ți-e foame, nu prea, e ok. Era atent, și la drum, și la mine, mie mi se accelerase pulsul și respirația, auzi, ți-a fost vreun pic dor de mine, roțile mașinii mușcau din zăpadă și kilometrii rămâneau în urmă, între fulgi. Nu știam unde mergem, eu aveam treabă abia a doua zi. Mai era o noapte până atunci și nu aveam să o petrec singură. Mă uitam în gol, nu vreau să îți răspund, s-ar schimba ceva dacă mi-ar fi fost, nu, nimic, eram doar curios, pui tu, te rog frumos, fularul acesta în spate? Când m-am întors să pun fularul, pulpana paltonului s-a desfăcut scurt, mașina a frânat brusc, cu scârțâit violent de roți, aproape m-am răsturnat peste el. Ia desfă paltonul ăla, nu vreau să fac asta, ai înnebunit, ne apucă noaptea pe drum, s-a apucat să mi-l desfacă el, tacticos, nasture cu nasture, a întârziat un pic la cordon – ce naiba ai strâns ăsta așa tare, poate-l rup dracului, îmi stă în cale – apoi surpriza din ochii lui, zâmbetul lui cald și atât de personal, îi zâmbeau inclusiv ochii, ochii lui ca niște pietre de lapislazuli, mărginite de gene lungi, întoarse. Și bombănitul, nu îmi dădeam seama dacă înjură sau recită: Doamne, e Crăciunul, astăzi trebuie că e Crăciunul, nu se poate altfel, uite tu ce cadou frumos am primit, tu ești cadoul meu, ești cel mai frumos cadou, mă bucur așa mult că ai venit!
…
Iarna lui 1999. Sfârșit de an, sfârșit de mileniu. 1 decembrie, un frig de crăpau pietrele, mă plimbam, înghețată și tristă, pe la fântânile de la Piață Unirii. Așteptam un bărbat și mă gândeam tremurând, la cum eram, la ce făceam. Viața mea se ducea de râpă, nu mai înțelegeam nimic din ea. Nici eforturi foarte mari nu făceam să înțeleg sau să o schimb. Eram măritată încă, dar nu mai înțelegeam de ce, avusesem o aventură, dar nici asta nu înțelegeam, aveam un job la o multinațională unde nu prea mă regăseam, dar nici nu aveam cum altfel să plătesc facturile, grădinița, casa. Era o iarnă grea, nu aveam carnet chiar dacă, teoretic, aveam – încă – mașină, mergeam mult pe jos și era greu prin zloată și/ sau prin nămeți, plecam dimineață devreme, când încă era întuneric afară, cu copila aproape adormită, o lăsam la grădinița cu program săptămânal, pe care o alesesem astfel pentru că doar așa o țineau până la 7-8 seara, când ajungeam eu; teoretic, eu plăteam să stea și noaptea acolo, dar nu o lăsam niciodată, nu puteam nici măcar să mă gândesc la asta. Apoi luam metroul până în centru, unde lucram, și trăgeam o zi întreagă, atentă la cifre, importuri, furnizori, facturi. Când se termina programul, alergam despletită, transpirată, să ajung la grădiniță, să o iau pe cea mică. Uneori – de cele mai multe – era adormită, mă chinuiam groaznic. Ajungeam acasă și trebuia să strâng, să fac de mâncare, să spăl…adormeam târziu, când noaptea era adâncă și orele mici, mă trezeam a doua zi și o luam de la capăt. Eram epuizată, încercănată, aveam 26 de ani și eram deja plictisită de viață, ciufută, mai mereu nervoasă. La birou îl cunoscusem pe el, care trecea – la rândul lui – printr-un proces de divorț. Avea ochii albaștri, blânzi, mâini mari și mereu calde, îmbrăcat corect, genul băiatul de alături, era nevoie de multă atenție să observi că totul la el e de bună calitate, perfect finisat, scump. Și așa era și el. Trecea mereu pe la sediul central, să ne bem cafeaua împreună, eu mă ocupam de import, el era șef la service. Odată mi-a adus un pachet dubios, înfășurat în multe hârtii albe, m-a rugat să nu îl deschid până nu pleacă și oricum, când îl deschid, să nu fie nimeni de față. Mi s-a părut ciudat, am râs, m-am gândit unde găsesc eu toți nebunii. Când am deschis pachetul, singură în birou fiind totuși, am găsit o sticlă de plastic tăiată sub formă de vază și în ea, trei trandafiri sălbatici, pitici, roșii ca sângele, care au umplut biroul cu un miros suav și delicat. N-am știut dacă să râd sau să plâng, de fapt îmi dăduseră lacrimile, nu mai primisem un cadou de foarte mulți ani, de foarte multă vreme. Nici măcar eu nu îmi mai făceam cadouri, puținii bani pe care îi câștigam se duceau pe dări și pe ce avea (sau n-avea !) nevoie cea mică. I-am acceptat invitația la cafea, afară din firmă. Cafeaua aceea, de pe 1 decembrie, mi-a schimbat viața în toate sensurile. Am vorbit mult atunci, îmi era ciudă că trec orele, trebuia să ajung să iau fata, aveam treabă acasă dar în ceainăria aceea era cald, el avea o cămașă cu carouri albastre, bleumarin și verzi, mirosea frumos, a parfum scump amestecat cu fum de țigară, mi-a oferit brațul când am ieșit din local dar eu nu am acceptat, nu voiam să mă vadă nimeni cu un alt bărbat de braț. Am alunecat însă, până să ajungem la mașina lui, am căzut cu zgomot, m-am întins, lată și lăbărțată, pe asfalt, aș fii râs dacă nu m-ar fi durut atât de tare. Îmi rupsesem dresul și îmi julisem genunchii. El m-a scuturat atent de zăpadă, m-a prins de umeri, s-a uitat în ochii mei serios și a zis : se spune că atunci când cazi la început de an, te măriți. Dar tu ești măritată deja și anul se termină. Mă gândesc ce să însemne asta ? Ai căzut tu prea târziu ? Te-am găsit eu așa, adică prea târziu ? Tu ce crezi ? Ce simți ?
Nu a mai așteptat să răspund, m-a sărutat, m-a condus până la grădiniță și m-a lăsat acolo. În anul acela, de Crăciun, pe o felicitare mică, mi-a scris așa « La Mulți Ani, și un mileniu mai bun! Te iubesc » și s-a semnat.
…
Îmi e dragă și iarna, cum vă spuneam, dar numai pe bucăți și doar în anumiți ani …
