Cand „prea tarziu” da peste noi

stop-signPrezentul articol nu urmeaza sa fie vesel! Nu ca restul de pana acum ar fi fost! Dar acesta…Poate  o sa fie amar ironic, poate revoltat pe alocuri, poate chiar, involuntar, amuzant. Dar – va spun – deloc vesel totusi! Asa ca aceia dintre voi, dragi cititori, care va stiti meteo sensibili si/ sau gasiti distractive emisiunile de dupa 11 noaptea, va rog sa nu cititi cele ce urmeaza.

Sa zicem ca sunteti o femeie tanara. De aproape 35 de ani. Aproape! Sa zicem ca sunteti, de profesie, coafeza. Si ca va place sa fiti asta, si ca ati pornit-o de jos – respectiv din frizerie. Sa zicem ca aveti niste idei mai … “altfel”. Cel putin altfel! Ca inclusiv voi, sunteti o aparitie.Mereu agitata, parca pe baterii. Tunsa scurt, dar asta doar daca sunteti privita dinspre dreapta. Bruneta, dar asta doar daca sunteti privita dinspre stanga. Sa zicem ca poate pareti un pic dusa cu pluta dar asta doar pana incepeti sa vorbiti despre meseria voastra. Sau sa vorbiti, in general. Cu pasiune, insufletire, talent. Si sa zicem ca, dupa ani grei de munca, dupa frustrari de tot felul – de la colegi care va iau in ras pana la patroni de saloane care va concediaza ca nu le plac ideile voastre fabuloase, reusiti – in sfarsit – sa va faceti un nume! Pana la urma, ideile voastre cele “altfel” sunt nu doar recompensate material dar recunoscute, apreciate, aplaudate. Sa zicem ca, exact ca intr-un film frumos in care viata revanseaza eroina principala, dupa 2 relatii esuate si nepotrivite, il intalniti inclusiv pe Fat Frumos. Nu pe cal alb, ci pe ditamai TIR-ul, dar oare mai conteaza?! Sa zicem ca va casatoriti, ca va suiti in saua calului – aaastaaa, sa zic si eu, a TIR-ului si plecati din urbea in care traiati intr-un oras mare, cosmopolit, plin de frenezie si mult mai potrivit cu firea voastra. Si sa continuam sa spunem ca, pana si acolo, aveti succes! Sa zicem ca relatia cu Fat Frumos, devenit intre timp Printul Consort, merge exceptional. Ca va iubiti, mult si sincer, exact precum in basm, si ca nici un zmeu nu va ameninta sau deranjeaza povestea. Sa zicem ca puneti temeliile micului vostru castel conjugal, ba chiar il construiti in intregime, caci si Fat Frumos, si dumneavoastra, sunteti muncitori ca niste albine si indragostiti ca niste zei. Sa zicem ca aveti jobul perfect, in tara perfecta, in orasul perfect si traiti povestea de dragoste perfecta langa omul care v-a fost jumatate dintru inceput – asa sa va ajute Dumnezeu! And life cannot be any sweeter, dupa ani lungi in care doar in visele voastre arata asa! Viata, zic!

Cand…..intr-o zi de toamna tarzie, pe cand va indreptati voioasa si vorbind la telefon cu nasa din dotare, catre Fat Frumos cel adormit, abia intors dintr-o cursa naprasnica si care va asteapta cuminte si, pana si in somn, nerabdator sa va imbratiseze, o masina, de fapt masina – a destinului, a voastra, masina aleasa de chiar voi, intr-o alta viata, intr-un plan superior, curma toata povestea asta frumoasa! Si ramai pe caldaram, un amalgam de oase, carne sangeranda si vise facute zob, distrugand – urmare a unei rasuciri nefaste de volan – si viata omului care doarme si viseaza la tine in chiar acel moment! Doar ca nu asa, nu in felul asta….

In urma voastra, pe asfaltul inghetat de seara aceasta nemiloasa de noiembrie, la telefonul ramas deschis, inca se mai aude o voce perplexa strigandu-va numele….

Nu, nu e o poveste stiintifico-fantastica! Nu e o naratiune, nici un film, pe al carui generic de final urmeaza sa neg orice asemanare cu persoane reale. E o poveste adevarata. Intamplata unor cunostinte, respectiv unei prietene de-ale mele. A murit in noiembrie anul trecut. A fost repatriata si inmormantata abia in decembrie. Tot anul trecut. Maine ar fi implinit 35 de ani. Abia astazi am aflat ca a murit, de la o prietena comuna. Prea tarziu! Pentru orice! Prea tarziu sa mai particip la ceremonia funebra. Prea tarziu sa imi mai prezint condoleantele familiei si – mai cu seama – lui Fat Frumos cel care a facut-o fericita, intreaga, femeie, chiar daca pentru atat de scurt timp. Prea tarziu sa mai discut despre ea, despre planurile ei. Prea tarziu sa-mi mai amintesc ca in mai, da, doar in mai anul trecut, negociam cu ea niste suvite. As fi vrut niste suvite blonde si ea imi explica de ce nu ar fi bine sa fac asta, eu, care sunt bruneta inclusiv la fire, nu doar la pleata. Cumva, nu ne-am aliniat programele si apoi, ea a plecat in tara perfecta, cu barbatul perfect…catre moartea perfecta! A murit pe loc, nu a avut timp sa se mai gandeasca la nimic. A murit – sper eu – fericita, indreptandu-se catre barbatul pe care il iubea. Nu a murit singura, nasa ei, mama ei spirituala, a insotit-o de la celalalt capat al firului in trecerea ei. Eu am ajuns si am aflat prea tarziu!

Nu stim niciodata cand “prea tarziu”-l se prabuseste peste noi! Nu suntem niciodata, nici macar o singura data, pregatiti. Ca stim dinainte, pentru ca suntem (sau nu!) batrani si/ sau bolnavi, ca stim ca oricum se va intampla intr-o zi sau ca ni se stinge lumina brusc, nu suntem niciodata pregatiti. Ne agitam pentru orice si pentru oricine, ne trezim dimineata si in loc sa ne bucuram ca am deschis ochii, bombanim ca a sunat ceasul. Ramanem fara job si in loc sa ne hlizim ca avem mai mult timp pentru oameni, orice fel de oameni, si noi tot oameni suntem, ne apuca depresia si deprimarea ca nu avem unde sa ne mai ducem ca robotii, sa demonstram ce utili suntem noi, societatii si familiilor noastre. Amanam totul, spunem ca avem timp, ca o sa facem maine sau saptamana viitoare. Si niciodata cand trecem strada nu ne gandim ca s-ar putea sa fie ultima traversare. Chiar daca, pentru unii dintre noi, chiar este!

Oare de cate ori ati citit ce va scriu eu acum?! Oare de cate ori, in cate ocazii, ca v-or mai fi murit si voua oameni dragi si tineri, v-ati promis ca gata, de maine o sa spuneti “te iubesc” tot la 3 cuvinte, o sa va apucati de sport si o sa va lasati de fumat, o sa va sunati mai des parintii si o sa va imbratisati mai des copii?! Ca o sa faceti dragoste mai des si razboi mai rar, ca o sa va faceti timp si pentru vecinul de la 2, nu de alta dar pare simpatic, si pentru ca sa invatati limba spaniola, ca mereu ati vrut la Barcelona dar nu oricum, ci de tot! Oare de cate ori v-ati gandit – de cate ori a mers rau – ca doar la altii le merge bine, de cate ori ati invidiat si comentat oameni ca prietena asta a mea, ca nici n-am apucat sa-i spun ca imi era draga, zau, ma jur, imi era foarte draga, cu parul ei suchiu tuns si inca si mai suchiu colorat, cu pasiunea ei nebuna pentru tuns, si impletit, si coafat, cu manechiura ei impecabila dar colorata in toate culorile curcubeului, cu machiajul ei extravagant, exagerat….oare pe ce Dumnezeu m-oi fi bazat cand m-am gandit ca o sa fie destul timp sa-i spun?!? Maine ar fi fost ziua ei dar, va spun cinstit ca, daca nu aflam azi ca a murit, nu as fi aflat nici ca ziua ei ar fi fost maine. Nu stiam cand e ziua ei, dar sa stiti ca eu cunosc oameni care nu stiu nici macar cand e ziua de nastere a mamelor si a iubitilor/ iubitelor lor. Si nu e, mai oameni, pacat?!? Pe bune! Ca daca va intreb acum cat e amenda pentru trecut pe rosu, imediat rasar 5 maini ridicate. Ce fel de oameni suntem, ca stim cat costa litrul de benzina, afisat in trei benzinarii diferite, dar nu stim cand e ziua de nastere a prietenilor nostri?! Ce fel de oameni suntem, de ne credem zei chiar daca nu stim niciodata cand vine “prea tarziu”-l peste noi?!?

Hai sa fim optimisti! Va spun asa: nu e niciodata prea tarziu! Ma pot duce in camera de alaturi sa ii trezesc pe ai mei, sa le spun ca ii iubesc, ca sunt parintii mei preferati, ce zic eu aici, sunt cei mai buni parinti pe care si-i poate dori cineva! Pot suna un om drag, care mi-a gresit, caruia i-am gresit, sa ii spun ca l-am iertat, sa il rog sa ma ierte si el! Pot sa ma duc sa cumpar o bucata de paine si o sticla de lapte, sa imi aduc aminte ce fericita eram in copilarie cand mancam, seara, paine cu lapte cald, cum manca fetita din povestea pe care mi-o citea mama. Pot sa fac orice, orice…mai putin sa o sun pe ea, sa ii spun ca nu mai vreau suvite dar ma bucur ca s-a maritat, ca e fericita langa omul ales, ma bucur ca munca ei e recunoscuta si apreciata, ca traieste in asa oras mare si frumos….si va spun asta si voua! Pana cand nu se inchide un mormant intre voi si un alt om de-al vostru nu e niciodata prea tarziu! Sunati! Scrieti! Duceti-va! Veniti! Radeti! Bucurati-va ca ati ramas fara job, fara casa, fara sot/ sotie! Aveti incredere! Vorbiti la telefoane! Mancati bomboane noaptea, stati in pat pana la pranz ziua. Faceti sex cand toti ceilalti se duc la munca, duceti-va la munca cand toti ceilalti se duc la somn. Apucati-va de scoala, invatati limbi straine, invatati sa conduceti tramvaiul sau drujba, sa trageti cu arma sau sa sariti coarda! Nu e niciodata prea tarziu. Decat atunci cand in tara perfecta, avand jobul perfect si fiind intr-o relatie perfecta, cu omul perfect, vine peste tine “prea tarziu”-l intr-o masina perfecta, care te loveste perfect, pe trecerea de pietoni perfect desenata!

Vestea proasta este ca pentru ea si pentru orice am vrea sa mai facem pentru ea, este prea tarziu! Vestea buna, extraordinara, exceptionala, este ca pentru noi, toti ceilalti, inca nu este! De aceea, haideti sa nu ne batem joc de darul asta! Personal, promit sa nu dezamagesc! Si daca as avea mai mult curaj, pe cuvant ca m-as tunde scurt, periuta, in partea dreapta, iar partea stanga as vopsi-o jumatate albastra si jumatate verde …. dar ea era o tipa prea misto si ma stia mult prea bine, ca sa imi dau seama ca nu ar fi vrut de la mine altceva decat sa fiu fericita si impacata, cu pleata mea lunga, clasica, de culoare saten inchis, regulamentar.

Oricum, ca sa-mi mai fac acum suvite blonde e – asa cum va spuneam – prea tarziu…

  1. Of, știm toți că viața e cu bune și cu rele și că trebuie să o acceptăm așa cum e, că altfel am lua-o razna, dar când aud astfel de întâmplări, mi se face brusc rușine că eu am fost supărată o jumătate de zi pentru că n-am avut conexiune la internet.

    • Tot asta am patit si eu cand am auzit ce s-a intamplat! Aveam o ocupatie frivola, imi faceam manechiura si aveam aceasta dilema existentiala ca daca oja sa fie rosu burgund sau bej nude…mi-au tremurat genunchii pana noaptea tarziu, dadusem deja „publica” articolului! Nu e nimic de neacceptat! Ea a avut – asa cum spuneam si in articol – iesirea perfecta din décor. Rau este de noi, cei ramasi. Ideea este ca putem sa ne suparam ca nu avem conexiune la Internet o zi intreaga, si putem sa avem oricate frivolitati legate de culoarea ojelor, si putem sa facem tot ce vrem noi, atat timp cat constientizam ca toate astea sunt daruri, cat suntem recunoscatori ca le primim si cat suntem constienti – si asumam – ca „prea tarziu” poate sa vina oricand peste noi. Mda, cred ca incercam sa te incurajez si sa am un ton optimist. Am reusit maxim :-)

  2. Frumos scris.stiu că este adevărat.mai , foarte puțin în ceea ce l privește pe acel așa zisul făt frumos.fiecare AVEM drame.dar AICI NU SE STIE NICI DRAMA NICI ADEVĂRUL.ACEL SUFLET CARE A ZBURAT ,,UNDEVA,,nu a fost înțeles de către nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>