Te rog…

Mie mi-au plăcut cei de la Carla’s Dream de când am ascultat prima lor melodie cu Inna noastră. A fost – dacă mă gândesc bine – prima si ultima dată când am invidiat-o pe sus amintita. Nu m-a ținut mult, e Balanță de-a mea, ba chiar împărțim ziua de naștere 
De la Po hui, despre care înțeleg că e o înjurătură și până la acest magic, penultim Te Rog… exact așa ca în citatul acela din Întâlnire cu Joe Black : ” I loved her then and I love her still and every second in between” – cam așa și cu băieții ăștia, i-am iubit atunci, îi iubesc acum și i-am iubit în fiecare secundă între reperele acestea două.

Dacă despre asta vreau să vă vorbesc? Nu, sigur că nu.

Aș vrea să vă spun despre greșeli. Greșeli pe care le facem, fără să știm, fără să vrem. Despre greșeala de a nu aprecia ce avem lângă noi, când și cât timp e acolo. Lângă noi, zic. Mă repet ? Au mai spus și alții înainte ? Așa și? I-ați ascultat ? Măcar voi ?
Știați și voi, probabil – că și eu am știut – că există cu adevărat the point of no return (pentru cei care au deschis manualul de engleză mai târziu sau deloc – un punct fără întoarcere) , că libertatea oricărui om încetează fix în punctul în care începe libertatea altcuiva, că nu faci niciodată altora ce nu ți-ar plăcea să trăiești tu, pe propria ta piele, că să fii om mare înseamnă să ai toate drepturile … sigur, înseamna și să îți asumi responsabilitatea pentru fiecare drept pe care ți-l iei, dar asta nu o spunem altfel decât în șoaptă. Și doar când e vorba de alții, nu de noi. Și ok, teoria e foarte mișto (să scuzați limbajul academic), cu practica stă bine cineva?
Astăzi, ascultând melodia aceasta, a celor de la Carla’s, dată la sonor maxim într-o mașină, am înțeles ce nu am reușit să înțeleg niște ani. Mulți ani. Singurul lucru de care ar trebui să ascultăm e bătaia stângace a inimii. Și ca să o auzim, trebuie să facem liniște. Trebuie să nu mai vorbim, să ne oprim mintea (poate cineva ? Serios ? Mă învață și pe mine?) , să ne domolim orgoliile și furiile, să tăcem, mai spun odată ? Să tăcem ! Încăpățânat, dureros, fără să amenințăm, nu, nici măcar în gând, în niciun caz cu voce tare, deloc … stiu, e cu neputință, suntem oameni (oare ?), vrem totul, avem dreptate, ne știm drepturile (cum rămâne cu responsabilitatea?), știm mereu ce au greșit alții. Știm și ce am greșit noi – evident – dar pentru noi avem și scuze. Ceilalți n-au ! Sau, ce prezintă ei drept scuze, sunt copilării. Aberații. Răutăți.
Vă povestesc puțin concluziile mele, zece la număr, poate vă ajută, sper să vă ajute, eu mă tem că le-am găsit un pic cam prea târziu. Sau, ce să zic, poate că fix la timp ?!?

1. Oamenii nu sunt la fel. Nu înțeleg la fel. Nu au aceeași scară de valori. Ceea ce pentru voi e foarte important pentru alt om poate să fie un punct pe la finalul listei. Asta nu înseamnă că omul acela e mai rău, mai prost sau merită mai puțin respect
2. Oamenii nu iubesc la fel ; iubirea nu se măsoară, nu se cântărește, nu înseamnă 8 ciocolate, 10 buchete de flori, musai trandafiri roșii (uneori înseamnă un buchet stângaci – dar foarte frumos – de lalele alb cu roșu la care tu, care ai citit alte cărți și-ai văzut alte filme, strâmbi din nas) sau până când moartea ne va despărți. Nu înseamnă că dacă bea un pahar în plus e un monstru, iar dacă nu îl bea e un zeu. E mereu vorba doar despre percepția proprie. Exclusiv despre percepția proprie.
3. Dacă e rău de la început, o să fie rău tot timpul. Nu, nu o să se facă niciodată mai bine. O să se facă – poate – din când în când, mai puțin rău. Iar dacă e bine de la început o să fie bine mereu, oricât rău ar veni după. Tot ce a fost frumos, inegalabil, tot ce v-a făcut egali cu zeii vă va ține mereu acolo. În Olimp, lângă ei. Nu trece. Nu se anulează. Nu se uită.
4. Oamenii care iubesc, care sunt îndrăgostiți, care rămân îndrăgostiți, nu înțeleg apropourile. Nu văd nuanțele de gri, lumea lor e sau colorată ca baloanele colorate (și la fel de fragilă ca ele!) sau neagră ca negrul celei mai negre înmormântări. Nu înțeleg verbele „vorbim”, „vedem” ca fiind tentative de eschivă. Le interpretează mereu adliteram. Adică hai să vorbim. Sau hai să ne vedem. Nu, nu e loc de negociere, nicio negociere, niciuna. Dacă nu vrei să mai vorbești și nu mai vrei să te vezi, spui asta. Textual : „nu mai vreau să vorbim și/ sau să ne vedem”
5. Nu negociezi niciodată cu un om care te iubește. Dacă ți-a spus că nu îi place înseamnă că nu îi place. Nu trebuie să justifice asta, nu trebuie să explice, nici să repete. A spus că nu îi place, e suficient. Nu mai faci. Dacă vrei să faci, dacă nu te poți abține, dacă așa ești tu și nu poți altfel, îl lași. Nu-l minți, îl lași. E simplu și mult mai puțin dureros.
6. Nu e război. Nici concurs. Nu e care pe care. Nu e „stai că îți arăt eu” ; „ba nu, eu îți arăt” ; „eu am dreptate” ; „ba nu, eu am dreptate„. Nu are nimeni dreptate, în aceeași măsură în care ambele părți au. A se vedea punctul 1.
7. Tăceți. Decât să spuneți lucruri despre care știți că îl dor pe celălalt, tăceți. Da, tăceți voi. Da, plecați voi capul. Da, fiți voi mai buni. Da, întindeți voi mâna. Cereți voi iertare. N-ați greșit voi, nu-i nimic, a greșit ea (sau el) cereți voi iertare. Și pentru ea. Și pentru el. Cereți iertare pentru toată lumea asta mare, plină de oameni, fiecare cu părerea lui, în care fiecare știe mai bine. Mă-ta știe mai bine, și mă-sa știe mai bine, toate neamurile și toți prietenii voștri știu mai bine. Și vouă vi se rupe sufletul noaptea, pe întuneric, în același pat sau poate în paturi diferite. Mai spun odată : tăceți!
8. Nu întrebați „de ce„. Există manuale de specialitate, traininguri, cărți despre asta, filme despre asta … nu întrebați de ce, vă spun eu, că am mai apucat să și citesc și am și participat la câteva traininguri : dacă a făcut sau ați făcut ceva, înseamnă că s-a petrecut. Dacă s-a petrecut, e bun petrecut. Nu mai contează de ce. Oricare ar fi motivul, trecutul nu o să se schimbe. O să vă facă să plângeți sau o să vă facă să râdeți, o să vreți să vă spargeți sau să îi spargeți capul, de nervi și de frustrare….și rezultatul tot nu se va schimba. Deci nu contează de ce. Dacă nu a făcut, tot nu întrebați de ce. Nu o să vă ajute să aflați că a fost ocupat, beat, ne-îndragostit. Sau supărată, frustrată … proastă, pur și simplu. N-a făcut și gata. Sau, a făcut și gata. Mergeți mai departe. Singuri sau împreună, mergeți mai departe. Nu întrebați de ce. De-aia!
9. Dragostea e de un singur fel : necondiționată. Știu că am mai spus asta, pe aici. Mai repet odată: necondiționată. Dacă începeți cu vreau, îmi trebuie, eu zic, eu cer, eu …. cu cât mai mulți  „eu” în propoziție, cu atât e vorba despre orice altceva, doar despre iubire nu. Dacă vreți să aveți dreptate, dacă până la urmă chiar aveți ; dacă vreți să vă demonstrați capacitatea, eleganța, să vă subliniați calitățile, dacă știți sigur ca voi ați spus, și v-ați asigurat că ați spus ; dacă știți cine a greșit, și când, și cum, și unde.
E ok să vreți să faceți rău. Dacă însă apucați chiar să faceți răul ăla, zic să vă uitați la voi, întâi la voi și apoi la celălalt. Decât să faceți rău … revenim la regulă numărul 7. Da, exact, tăceți!

Last but not least:

10. Nu e niciodată prea târziu. Nu există prea târziu. Nu există „nu se mai poate”. Ați văzut voi vreo inimă vie care să zică: eu de azi nu mai pot să bat?! Nu se mai poate? Vă bate inima? O auziţi bătând? Ok … deci nu e prea târziu. Deci se mai poate.

« Te rog să nu mai spui că o să pleci spre marea albastră/ și că fereastra ta este mai mult decât un drum spre cer/ Te rog să nu mai spui că a murit iubirea noastra… »

Chiar așa…te rog…