What the fu…heck was wrong with her?

Cică a venit primăvara. Nu știu ce să spun despre asta, depinde unde ne uităm. Nici pe geam nu cred că e varianta cea mai fericită, deși oamenii ăștia care se ocupă cu cititu-n nori și-n stele căzătoare, au anunțat soare (da, sunt poetă. Chiar și când nu vreau, tot asta sunt) și 18 grade. Celsius, zic. Well…

Eu mă gândeam să vă spun o poveste. Mai lunguță așa, dar știu că sunteți răbdători și – hai să fim serioși – oamenilor mari le plac poveștile mai mult decât copiilor. Pentru că oamenii mari nu mai cred în ele.

A fost odată (vă spun eu că încă este, pentru că o cunosc) o fată frumoasă. Acu’ e treaba voastră dacă nu credeți sau dacă vă gândiți că și frumosul ăsta e, de fapt, în ochii privitorului. Fata era frumoasă. Și bună, cam cât o zâna bună. Cât a fost mică, a mai fost cum a mai fost. Dar apoi s-a făcut adolescentă. Și la momentul (ne)potrivit, așa, cam ca toată lumea, s-a îndrăgostit (nu am zis că era specială. Am zis că era frumoasă. O să vedeți – pe măsură ce avansează povestea – că nici cea mai inteligentă nu s-a dovedit a fi, în ciuda inteligenței ei, clar peste medie. Și a tuturor bibliotecilor citite). Băiatul de care s-a îndrăgostit era frumos. Înalt. Elev la Mate-Fizica 3. Brunet. Frumos am zis că era?! În fine…Băiatul ăsta părea desprins din toate cărțile (măi, și erau câteva) pe care le citise ea până atunci. Nu a durat mai mult de două săptămâni până au avut parcul lor, banca lor, floarea lor preferată (o garoafă roz – erau cele  mai ieftine, și-a dat ea seama, într-un târziu). Ce mai aveau „al lor”? Păi, melodia. Da, aveau și melodia lor. Și după vreo 3 săptămâni de astfel de „fericire”, băiatul cel înalt, frumos și elev la MF 3 a venit și i-a spus fetei că relația lor nu mai poate continua. Că nu mai „merge” așa. Așa cum? a întrebat fata, aflată pe marginea unei prăpăstii adânci, în care simțea că începe să cadă. Așa cum? Iar el i-a răspuns – doct și indiferent – „adica așa, tu săracă, eu sărac, în viață nu merge așa. Trebuie să ne facem un rost. Iubirea nu o să ne țină de foame. Adică eu sigur că te iubesc, dar ce-o să facem doar cu iubirea asta? Eu vreau o mașină, o casă, vreau să fiu manager, că de-aia fac liceul asta de șmecheri. Ce-o să mă fac cu tine, care vrei să fii profesoară de română, a?”

„Profesor. Se spune profesor de română” l-a corectat fata, cu vocea înecată, cu ochii inundați. Credeți că l-a uitat? Că l-a urât? Că și-a spus, ridicând din umerii ei frumoși „Jeeesus, ce looser. Doamne, bine că a plecat, să dea Dumnezeu să fie bogat. El bogat și eu iubită. Și fericita”? Nu. Ei bine, nu. S-a încăpățânat să îi arate ea cum iubirea învinge tot. Cum e mai presus decât orice bogăție. El nu îi spusese că nu o iubește, îi spusese că nu poate să fie împreună cu ea. Și părea să aibă niște motive serioase în capul lui ăla frumos. Gol. Dar frumos. Fata noastră din poveste a pierdut timp. Mult. Stătea ore în șir într-o stație de metrou, doar ca să-l vadă cum întoarce nasul lui în vânt, atunci când trece pe lângă ea. Mergea, poate zilnic, doar pe drumurile pe care știa că are o șansa cât de mică să îl întâlnească. Nu îl întâlnea întotdeauna dar câteodată….iar el îi zâmbea, chiar dacă nu o saluta, iar ea îi zâmbea înapoi, cu zâmbetul ei de zână bună. Cum s-a terminat? Păi, el a intrat la facultate (la ASE. Facultate de „manageri”) și s-a însurat. Cu o fată urâțică (dar nah, poate că fata noastră, din poveste, era subiectivă. Și prietenele ei, la fel. Și prietenii lui, la fel. Toate lumea credea că soția este urâțică, ba unii spuneau în gura mare că e urâtă de-a dreptul) dar bogată. Era bogată. Iar el a avut și mașina visată, și ascensiunea socială dorită. Și a ajuns și manager. Dacă a iubit-o pe fata noastră din poveste? Păi, voi așa cam ce credeți?

A trecut. Nu s-a vindecat, evident, dar a trecut.

Apoi, fata noastră (care era deja în clasa a XII-a) a cunoscut alt băiat frumos. Măi, parcă mai frumos ca primul, nici nu știa că se fac atâția băieți frumoși în vremurile acelea. Acum, băiatul ăsta era atât de frumos că tot ce mișca și avea sex feminin, pe stradă, în facultate, în bloc, în școala lor, în cartierul lui (ba chiar și într-al ei) era cu ochii pe el, mai ceva că pe un star de cinema. Și el o iubea pe ea. Doar pe ea. Așa spunea, iar ea nu avea niciun motiv să nu îl creadă. Se întâlneau zilnic la metrou. El, ea și prietena ei cea mai bună. O fată superbă, blondă cu ochii verzi. Fata noastră din poveste nici măcar nu a clipit în ziua în care prietena ei i-a spus că băiatul iubit a sărutat-o. A întrebat-o doar cu aceeași voce înecată „si tu ce ai făcut?”. Răspunsul a luat-o cu totul prin suprindere „păi adică, ce vroiai să fac?”. „Habar n-am” se gândea fata, „habar n-am, să țipi, să-l pocnești, să-i spui că e nesimțit…habar n-am”. Cu voce tare nu spuse decât atât: „ok, am înțeles. E ok”. Nu a mai fost prietenă cu prietena ei cea mai bună dar l-a crezut pe băiat atunci când i-a spus că e vina ei. Că ea – mă rog – cum să-i spună, că îi e și rușine, adică ea – mă rog ….fata îl privea ca prin ceată și îi răspunse doar atât „vezi că te repeți. Ai spus mă rog de două ori, deja. Am înțeles ce vrei să spui. Poate ai și dreptate. Oricum, nu asta o să mă determine să mă culc cu tine”

Dacă moartea lui, bruscă, violentă și neașteptată nu ar fi ridicat relația lor la nivel de tragedie, probabil că aceasta (relația, zic) așa ar fi arătat, toată viață lor împreună. Cu fata noastră așteptându-l și cu el, explicându-i jenat, eventual cu un buchet de flori în mână, că e vina ei că o înșeală. Că el nu e așa. Dar ea, pe de altă parte, cum să îi spună el, că îi e și rușine ….

A trecut. Nu s-a vindecat, evident, dar a trecut.

A mai trecut vreun an. Poate doi. Fata noastră și-a văzut de școala ei (da, tot profesor de română vroia să devină. Sau poate avocat) dar între timp, s-a și angajat, că așa îi spuneau părinții ei, că nu e bine să stai plantă așa, să aștepți să te ude ploaia și să te bată soarele. Și ce credeți că s-a întâmplat? Exact. A cunoscut alt băiat frumos. Asta părea să fie constanta. Frumoși, nene. Toți erau frumoși. Fata noastră, insă, era mai prevăzătoare de data asta; s-a gândit dinainte, ce s-ar fi putut să mai fie în neregulă și cu noul băiat frumos. L-a întrebat dacă vrea să fie bogat. Nu vroia. Se simțea suficient de bogat, cu garsoniera lui din Drumul Taberei și cu Ford-ul lui Mustang, de culoare galbenă. Își mai dorea o motocicletă, dar nu neapărat. Oricum, nu vroia să fie bogat. L-a întrebat dacă e fericit. Cu ea, evident. Răspunsul lui a făcut-o fericită pe ea. Băiatul cel frumos vroia să se căsătorească cu ea. Nu îl interesau prietenele ei, era civilizat și imparțial, dacă era musai să se vadă împreună. Prefera compania ei. Doar a ei. Și atent era doar la ea. Fata noastră își depășise propriile bariere, in garsoniera lui de burlac făceau chiar și sex. Nebunesc. Băiatul cel frumos nu avea doar ochii verzi și Ford galben. Avea imaginație, era dezinhibat (poate prea dezinhibat dar acum, pe bune, chiar să le căutăm nod în papură la toți), nu fuma, nici nu bea, și se spune că suma viciilor rămâne – în tot cazul – constantă. Le mergea bine. Cu toate astea, cererea în căsătorie a luat-o prin surprindere pe fata noastră. Adică, ok, ne iubim mult dar parcă de prea puțină vreme, n-ar trebui să vedem dacă ne iubim la fel și peste – să zicem – 1 an? Băiatul insista. Fata a pretins că și-a pierdut buletinul. Și ok, urmează să îl refacă, dar mai durează. Ei bine,  să zicem că nu a mai fost cazul…

În ziua aceea – despre care nu vom povesti prea mult – fata  avea întâlnire cu băiatul. Pe atunci nu erau telefoane mobile, nu stăteai toată ziua pe chat-uri, wap-uri, febe-uri. Stabileai întâlnirea și te prezentai la ea. Ceea ce a făcut și fata noastră din poveste. Nu cred că are rost să vă plictisesc cu detaliile, pe care-fata despre care vorbim – nu le-a uitat niciodată. Ziua aceea a rămas salvată într-o buclă de memorie, de unde ar putea fi redată, la minut. Doar că nu merită efortul. Ce trebuie să reținem e că, ajunsă la locul întâlnirii, cu o casetă înregistrată special pentru el, cu melodii pe care el le căuta de multă vreme, îmbrăcată cu o lenjerie obraznică tare, pe sub fusta ei cea cuminte, l-a găsit pe băiatul cel frumos, logodnicul ei, teoreticul ei viitor soț, cu o altă fată. Asta nu era urâțică, chiar dacă era mai în vârstă decât ea. Era fosta lui iubită, care acum era căsătorită și trăia în Italia. Dar, odată sau de două ori pe an, atunci când își vizita rudele, își vizita și fostul, ajuns și el – de acum – în categoria „familie”. Fata noastră a plecat plângând, nu înainte de a-i lăsa caseta. Credeți că l-a urât? Va gândiți că, poate, măcar l-a înjurat? Că, poate, i-a aruncat, de nervi, cu vreo piatră în fereastră, că poate, i-a zgâriat măcar Fordul cel Mustang, de care el era atât de mândru?

O să va dezamăgesc, și eu am fost dezamăgită. Fata noastră nu doar că nu a făcut nimic din toate acestea. Dar atunci când băiatul cel frumos, teoreticul ei viitor dar practic deja fost soț, a sunat-o după plecarea iubitei lui, devastat, plâns, distrus, fata noastră din poveste a alergat la el. I-a făcut ceai, i-a făcut și de mâncare. A stat de vorba cu el și i-a spus că nu își face și nu îi face bine. Era hilar cum ea – care îl iubea încă – îi plângea lui de milă și îl consola pe el – care o iubea pe cealaltă. Încă. Nu, sex nu au mai făcut, deși el nu ar fi avut nimic împotrivă ba chiar a spus că, probabil, asta l-ar fi vindecat. A înțeles destul de tânără fata noastră că – la sexul opus – iubirea nu are nimic de-a face cu apropierea fizică. Ei pot iubi o femeie, bine mersi, și dacă trebuie să f….ăăăăă, mă rog, o alta. Fata noastră din poveste devenise (sau fusese?!?) „alta” asta, despre care vorbim.

A trecut. Nu s-a vindecat, evident, dar a trecut.

Au trecut anii. Fata s-a căsătorit, a făcut un copil, a divorțat, s-a căsătorit din nou. Agitată viață am putea comenta, dar știți că noi, aici între noi, nu comentăm. Doar spunem povești și tragem concluzii.

Între cele două căsătorii, fata noastră a continuat ceea ce știa ea cel mai bine să facă. S-a îndrăgostit, iarăși, de o cauză pierdută. De un bărbat frumos (mă rog. De această dată, chiar este fooaaarte discutabil. Să zicem totuși, de dragul poveștii, că frumos) care nu prea știa ce vrea de la viață, în momentul acela. De la viața lui, de la viața fetei noastre…nu știa dacă poate își iubea soția (oh, păi ce credeați? Poveștile se complică odată cu trecerea anilor, apar în peisaj tot soiul de personaje interesante: ștrumfi, zânici, zgripțuroaice, diavoli, Feți Frumoși, zmei de toate felurile, cu buzdugane de toate dimensiunile), sau dacă, poate, se îndrăgostise de fata noastră. Dacă ar fi vrut să plece în lume sau să stea pe loc, acasă la el, dacă ar fi vrut să vină după fată atunci când a plecat ea, sau doar să o aducă înapoi și să continue să o chinuie. Dacă era fericit dinainte sau dacă fata noastră îl făcuse fericit, pentru prima și singura dată în viața lui de muritor. Așa cum singur spunea. Dacă nu vroia să o mai vadă sau dacă nu mai vroia – de fapt – să trăiască fără ea, acum, dacă tot o cunoscuse. Așa cum singur spunea…

Ați crede că fata noastră poate s-a revoltat? Poate a bătut din picior, poate a cerut să fie iubită, poate a cerut să fie lăsată în pace, măcar atât, lăsată  în pace?  Ca poate i-a cerut să își lase sotia, dacă pe ea tot nu vroia  sa o lase?  Că poate i-a spus ce își dorește EA, cum își dorește EA, ce frumos  visează EA? Ei aș….

A trecut. Nu s-a vindecat, evident, dar a trecut.

În încheiere, am să spun în apărarea acestei fete, așa prostuță cum ne pare tuturor că, probabil, a citit, sărmana, toate cărțile greșite. A văzut toate filmele greșite. A crezut, cu tărie și înverșunare, că iubirea e forța care mută munții. Care poate ține piept lumii, oamenilor, îngerilor…până și lui Dumnezeu. Nu a crezut niciodată că „te iubesc” înseamnă „doar două cuvinte care nu schimbă nimic”. A crezut că te iubesc ăsta, poate să schimbe tot. Și vremea. Și vremurile. Și oamenii. A crezut că atunci când iubești pe cineva îl iubești așa cum e el (sau ea) nu așa cum visezi sau crezi tu, sau ți-ar plăcea ție, să fie. A crezut că pe un om îl iei mereu de la răscrucea de drum de unde l-ai găsit. Și nu îi judeci niciodată trecutul, nu îi ceri să-l schimbe. Dar a crezut și că ai dreptul să întrebi de viitor. Să faci planuri cu omul ăla. Să te gândești care sunt opțiunile. Dacă sunt. Și a mai crezut că dacă un om nu vrea să facă parte din viitorul tău, trebuie să plece singur, nu să aibă pretenția să pleci tu. Și așa crede până astăzi…

În povestea asta nu s-a povestit, deloc și nicăieri, despre cei doi soți ai fetei. Poate, sau mai ales pentru că ambii sunt niște oameni minunați. Niște bărbați întregi, asumați, care au știut ce vor, cum vor, când vor. Care au știut că fata noastră, prostuță așa, nehotărâtă așa, cu capul în cărți și cu ochii în filme așa, este ceea ce vor ei. Care au făcut ce au știut ei, cum au știut ei, cu puterile lor, absolut orice pentru ca fata să fie fericită. Inclusiv au acceptat divorțul. Despărțirea. I-au suportat toanele, tristețile, depresiile. Plânsul după alții, neiertarea, durerea. I-au crescut copilul, au crescut-o și pe ea. Au cărat cafele la pat, în fiecare dimineață, a fiecărei zilei, a fiecărei săptămâni. Timp de ani lungi. Au cumpărat flori. S-au uitat la filme pe care nu le-au înțeles, la care, poate, s-au plictisit. Au încercat să înțeleagă. Au citit cărți fără să fie convinși că trebuie să facă asta. Doar încercând să deslușească de ce i-au plăcut ei. Au dus fata la grătar, în vacanță/e, au așteptat-o ore lungi și târzii, să vină de la muncă. Cu mâncarea caldă. Au venit după ea, sau au stat acasă așteptând-o, nu i-au cerut nimic sau i-au cerut atât cât au știut – din mult bun simț – că vrea ea să dea. Nu au vrut să fie bogați, culmea e că nu știm să existe, până în zilele noastre, bogăție mai mare decât un suflet ca o pâine caldă. Și ambii îl aveau. Nu au vrut alte femei, niciodată altele, nu au fost nehotărâți, n-au ezitat. Nici să o ia, nici să o aștepte, atunci când ea nu știa dacă vrea să vină.

Fata noastră încă mai crede că „Fiul Risipitor” este cea mai frumoasă carte din literatura română. Dar nu mai crede că neasumatul, rătăcitul, abuzivul personaj principal al cărții a știut (sau măcar a aflat, la finalul cărții) ce înseamnă iubirea. Și ce înseamnă să iubești.

Fata noastră încă mai crede că „Non ti muovere” este cel mai frumos film de dragoste care s-a făcut vreodată. Dar nu mai crede ca iubirea înseamnă să îi lași pe alții (sau pe Dumnezeu) să aleagă pentru tine. Sau să facă dreptate, acolo unde tu nu ești în stare sau poate – pur și simplu – nu vrei.

Fata noastră încă mai crede în povești. Încă mai crede că iubirea există. Încă se roagă, cu aceeași îndârjire, ca toți oamenii să o cunoască. Iubirea. Măcar odată. Doar că – nowadays, cum ar zice românul  – știe că iubirea nu înseamnă un băiat frumos care nu știe ce vrea. Care îți prezintă niște motive tâmpite pentru care (crede el că) nu poate să rămână cu tine; în timp ce nu știe să spună nici măcar un singur motiv valabil, pentru care te-a acceptat în viața, mașina și patul lui. Trădându-se pe sine. Tradându-te pe tine. Astăzi știe că iubirea e mai mult muncă decât fluturi în stomac. Sigur că e și cu fluturi în stomac, dar ăștia se fac atât de ușor…. Bine, dacă nu i-ai avut niciodată, ei nu se fac niciodată. Nu există să tresari la vederea unui om, dacă nu ai tresărit niciodată. Asta nu se educă. Multe se învață și se educă în viața asta dar nu se poate să te reîndragostesti de un om de care n-ai fost – vreodată, măcar odată – îndrăgostit.

Hai că a venit primăvara. Au avut dreptate cititorii-n stele căzătoare: e soare! Să iasă și la voi. Și să credeți ceea ce a zis domnul La Rochefoucauld: „nimeni nu poate să prefacă iubirea acolo unde nu este și nimeni nu o poate ascunde acolo unde este”

Fata noastră a văzut – mereu – iubirea doar acolo unde nu a fost. So what the fu..ăăăăă pardon, was wrong with me her? Dacă voi știți, să-mi spuneți și mie. Când o văd prima dată, promit să îi spun….