Aveam optsprezece ani, opt luni, trei zile și fix șase ore (sunt născută după amiaza) atunci când am pus prima țigară în gură. Nici măcar nu eram sigură că o aprind la capătul corect. Eram într-un parc bucureștean, chiulisem de la școală (învoindu-mă. Aveți în față singurul exemplar de elev care nu a chiulit niciodată, pe toată durata liceului. Puținele așa zis chiuluri – cum era și acesta, despre care povestim – s-au petrecut prin învoire), mă părăsise iubitul, îmi era dor de el. Dor de adolescentă, dor cu coșuri și cu „moartea pare mai ușor de îndurat decât lipsa ta” ; dor cu lacrimi amare în pernă. Cu câte un « de ce » sfâșietor, rostogolit obsedant, între manualele de învățat, melodiile de la radio și câte un frappe cu prietenele.
Cum pe atunci nu existau FeBe și /sau Whatsapp, când mureai de dor nu aveai alternativă pentru urmărit obiectul dorului (îl și chema așa. Doru. Și Bogdan. Nu știam melodie mai frumoasă). Doru al meu fuma. Eu nu. Și nici nu eram „a lui”.
Îmi spusese odată, pe o bancă din același parc, când eu îl întrebasem dacă îi place să fumeze (că de mirosit nu puteam să cred că îi place cum miroase) că el fumează pentru că atunci când termină țigara, după ce o stinge, dacă strivește filtrul, în el apare inițiala numelui persoanei care îl iubește. Și lui mereu îi apărea”A „. Mi s-a părut simpatic. Ce zic eu ? Mi s-a părut fantastic. De atunci mereu m-am gândit, oare dacă eu aș fuma, la final ce literă mi-ar ieși în filtru ?
În ziua aceea de mai, cu un soare cald ca o păturică, mă aflam deci, în amintitul parc, pe bancă și urma să fumez prima mea țigară. Ca să verific litera din filtru. Primul fum m-a înecat și m-a usturat până în sufletul pârjolit deja de prea mult drag, de prea mult dor. Am tușit mult. Mi-au dat lacrimile. Am crezut că nu mai ajung să îl trag pe al doilea. Dar mă omora curiozitatea, vroiam să văd neapărat ce literă iese în filtru. Doamne, la câte chinuri ne supune dragostea asta ?!? Sau să zic, Doamne, cât de rău ne prostește ?!
Tușeam, mă sufocam, îmi dăduseră lacrimile, noroc că era ora prânzului, oamenii erau la muncă, copiii la școală, nu mă vedea nimeni.
Înainte să mor sufocată în chinuri, în filtrul îngălbenit al țigării, s-a prefigurat un D. Și apoi un B. Erau bune amândouă, nu mai aveam lacrimi în ochi de la fum. Ci de la fericire.
…
Am patruzeci și doi de ani. Încă fumez. Nu mi-a plăcut niciodată. Țigările miros urât, mă doare stomacul, amețesc, tușesc, uneori îmi vine să și vomit. Mă ustură gâtul și mă ustură și ochii. Fumatul a rămas așa, jumătate viciu, jumătate durere. Restul…e prostie. Nu sunt dependentă, uneori pot să treacă săptămâni bune fără să îmi aprind o țigară. Nici măcar celebra « țigară de după » nu o fumez întotdeauna. Nici poveste să fumez după ce mănânc. Dar de câte ori am avut câte o suferința, de câte ori câte un bărbat al vieții mele m-a făcut să sufăr, să plâng, să mă îndoiesc de mine, de noi și de tot restul lumii, mi-am aprins, conștiincioasă, câte o țigară. Am fumat-o pe nerăsuflate, doar pentru ca la sfârșit să mă apuc să stârmocesc filtrul. Vă jur că de fiecare dată, în capătul maltrat al fiecărei țigări fumate, s-a ițit – fără putință de dubiu – inițiala numelui ticălosului care mă făcuse să ard. Și pe mine, și țigara ….
