Avea șaptesprezece ani. Șaptesprezece ani, cincizeci de kilograme, o mie de vise de îndeplinit și patru frați (mult) mai mici. Avea să intre în ultimul an la liceu. Iar vacanțele și le făcea, încă, împreună cu părinții și cu cei mici. Maniacă și obsedată de control, maică-sa nu o lăsa nici până la colțul blocului singură, fără vreunul dintre cei mici atârnat de ea. La ce nenorociri se întâmplă în orașul asta nu poți fi niciodată suficient de prevăzător, îi spunea pe un ton afectat, care pe ea o scotea din minți. Când au început discuțiile despre mers la mare, se zbătuse și se sfădise, cu toate puterile, să rămână acasă. Taică-său – singurul care înțelegea altfel lucrurile – încercase timid să îi țină partea dar, în fața tornadei verbale a maică-sii, capitulase obidit hai, tată, asta e, mergi cu noi și terminăm scandalul, lasă, nu e asta ultima vacanță. Capitulase și ea.
Stațiunea era nouă, hotelurile aveau nume de pietre prețioase. Ei stăteau la Safir. La etajul patru. Ocupau două camere, într-un dormea ea cu fetele, în cealaltă părinții cu băieții amândoi. Aveau trei mese pe zi, bilet de stațiune. Din balconul ei se vedea marea și a doua zi dimineață avea să vadă că de acolo răsărea și soarele. Au fost cele mai spectaculoase 12 dimineți din viața ei de până atunci.
Vacanța lor se nimerise în aceeași perioada cu campionatul european de fotbal. În anul acela avea loc în Italia și după doar două seri, ea descoperise momentul favorit al acelei vacanțe : serile. După ce veneau de la masa de seară, făceau dus, se îmbrăcau de promenadă și ieșeau pe faleză. Dar ea, cobora în holul hotelului, unde se afla singurul televizor disponibil, color, unde seară de seară, se transmiteau – în direct – meciurile din campionat. Și ocupa trei locuri, unul pentru ea și celelalte două pentru tatăl și fratele ei mai mare. Mama și ceilalți copii se duceau la culcare, obosiți de alergătura de peste zi, de soare și de băile nesfârșite. Înainte de începerea acestora, erau mici reportaje cu și despre Italia. De cele mai multe ori le urmărea singură și inima ei alerga pe plajele acelea pietroase, se arunca în mare de pe stânci, stătea cu gura căscată în față la Colloseum. Îi plăcea limba, îi plăcea muzicalitatea acesteia. Ăștia tot timpul cântă, parcă și când se ceartă cântă. Și ce frumoase erau femeile, aproape la fel de frumoase ca româncele. Aproape la fel de frumoase ca ea. Îl remarcase a treia sau a patra seară, nu își mai amintea. Era foarte înalt, brunet. Fără să fie frumos în sensul clasic al cuvântului, atrăgea imediat atenția. Poate din cauza înălțimii, poate din cauza carismei. Era și foarte bronzat și bronzul îi făcea și mai vizibili ochii albaștri, care arătau ca o bucată de cer răsturnată. A înțeles repede că era singur. Absolut singur. Se surprinsese gândind : foarte singur, ca mine singur. De acum avea un motiv în plus să coboare seara să țină locuri pentru meci. Într-una dintre seri, rămăsese un singur loc liber, lângă ea. Aproape intrase în panică, el nu coborâse încă și ea se gândea că dacă vine și nu mai găsește loc, pleacă înapoi în cameră. Locul se ocupase cu doar câteva secunde înainte să apară el iar ea aproape că l-ar fi sculat în șuturi pe cel care îl ocupase. Se făcuse aproape vânătă de furie, până și taică-său observase că e ceva în neregulă, atât era de agitată. Îl întrebase din colțul gurii pe frate-său auzi, ție nu îți e somn deloc, dar el îi răspunsese hlizit nici poveste, aici stau toată seara. El urmărea amuzat dialogul, rezemat de stâlpul de lângă ei. Rămăsese acolo și, pe la jumătatea reprizei, venise până în fața scaunelor și i se adresase tatălui ei : vă deranjează dacă mă așez aici, pe jos ? Mai vedeți ? Taică-său nici nu îl luase în seamă stați domnule, nu-i nicio problemă, luați perna aceasta și se ridicase să îi dea perna de pe scaunul lui. El se așezase către ea, atât de aproape că dacă ea mișca pulpa piciorului, a oricărui picior, îi atingea spatele lat. El se lăsase pe spate de câteva ori, se rezemase de picioarele ei. Își ceruse scuze politicos dar indiferent ea îi răspunsese că nu e nicio problema. Ar fi vrut să îi spună stai, stai, te rog stai, lipește-te de mine, vino pe scaun și ține-mă în brațe, te rog, dar îi zâmbise neutru, îmbujorată și stătuse nemișcată, doar doar el mai greșește încă o dată. Și încă una.
Din seara aceea, se salutau ori de câte ori se intersectau prin hotel, pe la masă, la micul dejun sau pe plaja îngustă și mică, atât de mică încât o cuprindeai dintr-o privire, de la un capăt la altul. Frații ei se fugăreau, își aruncau nisip în cap și apă în ochi după care plângeau din cauza sării, construiau castele și se îngropau în nisip. Doar ea stătea cu o carte în față și visa. Visa că se duce la recepție și află cum îl cheamă. Știa la ce camera stă. Dar nu acum, acum era cu toată familia această gălăgioasă, nu avea pic de răgaz, pic de răgaz. Seara la meci nu erau niciodată singuri. De cele mai multe ori nici nu îl vedea ca lumea, pentru că taică-său o ruga să oprească locurile în primul rând, ori acelea erau cele care se ocupau primele. Deci el, de obicei, stătea în spate. Sau în laterale, în cel mai bun caz. Îi simțea privirea în ceafă și se întorcea. De fiecare dată nimerea exact în ochii lui și avea senzația că toată lumea vede micul ei joc. Și că toată lumea râde. Taică-său chiar îi zisese într-o seară ai să îți rupi gâtul ăla și ai să îl rupi de pomană. Mai e și bătrân, naibii.
Nu îi răspunsese, se înroșise violent și scuturase agresiv din cap ce prostii spui, ce am eu cu omul, poate nu mai cobor să îți țin niciun loc. Taică-său râsese zgomotos, o luase pe după umăr și o pupase pe creștet, cum făcea de fiecare dată când se bosumfla ia să nu mai cobori, ia. Că vin eu singur cu frate-tău și dacă nu găsim loc urcăm înapoi, suntem în vacanță, doar ! Iar ei îi stătuse inima o fracțiune de secundă și apoi răspunsese repede, șoptit lasă că vin, lasă, dacă insiști așa. Taică-său continuase să râdă tare, cu poftă.
În ultimele zile dăduse de el peste tot. La plajă, mai ales, se prefăcea că e prinsă de cartea pe care o citea și îl urmărea peste paginile acesteia în fiecare minut. Iar el îi susținea privirea. Uneori îi făcea cu ochiul, alteori îi zâmbea. Pe urmă o ignora perioade mai lungi, se prăjea la soare și se răsucea de pe o parte pe alta, fără să îi arunce nicio privire. Și când se aștepta ea mai puțin, îi prindea, brusc, privirea în privirea lui albastră, rece, tăioasă ca un laser. Ea simțea că i se înmoaie genunchii și stomacul i se zbătea violent. Se bucura că stă culcată, așa nu i se vedea tremuratul. Se ridica și se ducea în mare, înota cu furie, înota până obosea, înota departe și se uita mereu în urmă, doar doar l-o vedea. Intra, de fiecare dată, în apă atunci când intra ea dar nu înota niciodată în direcția ei sau după ea. O singură dată ea plecase după el, acolo unde înota. O lăsase să se apropie și când mai avea doar o lungime de braț să îl ajungă, se răsucise brusc, imersese și ieșise apoi, undeva foarte aproape de mal. Ea rămăsese derutată, singură, caraghioasă, undeva aproape de geamandură, când îl văzu ieșind maiestuos din mare, înalt, cu corpul suplu sclipind în soare. Se întinsese direct pe nisip. Ea revenise, cu ciudă, până la mal. Drumul spre cearceaf trecea chiar pe lângă el. Stătea cu capul pe mâini și se uita la ea, în sus. Înoți foarte bine, excepțional chiar, probabil ai făcut înot de performanță. Felicitări ! Avea o voce joasă, baritonală, un ton plăcut și cald. Zâmbea. Ironic. Până și vocea lui îi plăcea. Îl fixă scurt și răspunse din colțul gurii Și dumneavoastră la fel. El zâmbi larg, avea niște dinți albi, lați, perfect aliniați. Dumneavoastră, a ? Așa e, cred că ai dreptate, sunt bătrân.
În seară aceea îl așteptase de pomană. A două zi îl căutase peste tot. Ea mai avea o zi de stat. O zi, atât. Pe la prânz îi deveni evident că plecase. Se gândi să se ducă seara, înainte de meci, la recepție. Să întrebe de el. Cum îl cheamă. Din ce oraș e. Unde stă. Nu avea bani și văzuse în filme că recepționerilor trebuie să le dai bani. Ea nu avea și se gândea ce poveste să inventeze, cum să o inventeze că să obțină ce voia. Îi venea să plângă de ciudă. Se abținuse cu greu să nu facă asta. Frate-său nu mai coborâse, era doar ea și tatăl ei. În noaptea aceea, Germania câștigase cupa. Oamenii strigau, vorbeau tare, beau bere, taică-său spunea v-am zis eu, nu învinge nimeni mașina germană, ăștia și în somn sunt organizați, nu dorm alandala. Doar ea stătea tristă, cu ochii în gol, nu se dusese la recepție, nu avusese curaj. Nu avea să îl mai vadă niciodată. Încă se mai gândea la asta, a doua zi, în trenul care îi ducea spre casă, în sunet sacadat de roți și scârțâit de șine.
***
L-am revăzut totuși, zece ani mai târziu, pe o stradă din capitală, în centru, pe Calea Victoriei. Era tot vara, era cald, aveam douăzeci și șapte de ani, el probabil – aproape de patruzeci. Arăta extraordinar, era bronzat, avea aceeași ochi albaștri laser, după asta l-am recunoscut. Am rămas înțepenită, mi-a trecut fulgerător prin minte deci era din București, toți anii aceștia, toată vara aceea, aș fii vrut să îl întreb dacă e însurat, dacă e fericit, dacă știe cât l-am iubit atunci, în vara aceea în care nu s-a întâmplat nimic. Aș fi vrut să îl întreb măcar cum îl cheamă. Dacă mai merge la mare la Cap Aurora. Eram ciudată așa, în mijlocul bulevardului, blocând circulația, oamenii se izbeau de mine. M-a văzut, s-a uitat lung la mine, foarte lung, m-a depășit, s-a întors din drum o fracțiune de secundă apoi a continuat să meargă și eu să mă uit după el. Apoi l-am văzut cum se oprește, se întoarce repede, repede, ca și când s-ar fi temut să nu plec, așa cum a plecat el, atunci demult. A venit până în fața mea, era mai înalt decât credeam, am fost nevoită să ridic capul ca să mă pot uita la el.
- Ne cunoaștem ? Am senzația că ne cunoaștem…
Am înghițit în sec, eram măritată, fiica mea avea cinci ani, nu mai aveam demult șaptesprezece ani și nici cincizeci de kilograme. Am răspuns șoptit, cu ochii în pământ :
- Nu, din păcate nu. Nu, nu ne cunoaștem și acum nici nu mai are rost să facem cunoștință.
