Ei, acum întrebarea s-ar putea separa în două: pentru toată viața lui (a omului zic, da’ omu’ poa’ să fie de oricare sex) sau pentru toată viața ta? Până când moartea omului sau până când moartea ta vă va despărți?
Eu cred că se poate. Cred că se ajunge greu la ură dar cred că, odată ce ai ajuns acolo, nu mai contează. Poți merge mai departe, fără limită de timp. Cred că poți să îți petreci zilele, și apoi bucățile de zi, și apoi dimineața, sau prânzul, sau seara, și apoi câteva ore din zi – chiar dacă din ce în ce mai puține – răsucind în cap și în suflet, aceleași fragmente de gând; aceleași memorii nefericite; aceleași dureri crâncene.
Cred că poți să îți amintești, la nesfârșit, aceleași scene, umilința, dorul, așteptarea. Încrederea trădată. Iertările. Una după alta, una mai dureroasă ca alta. Una mai veninoasă ca alta.
Cred că poți să te urăști și pe tine, chiar, să te abandonezi, să nu mai vrei să ai grijă de tine, respect față de tine dar mai ales drag de tine.
Cred că poți să rulezi aceleași imagini în minte, cu tine plângând, cu omul promițând, cu tine sperând, cu omul tradandu-și propriile promisiuni. Victimizandu-se. Întrebând da’ de ce e doar el (sau ea, spuneam că omul poate avea orice sex) e cel vinovat, cel responsabil. Cu tine, răspunzând furios (sau furioasă, aici cred că e destul de clar) că nu e vorba de vinovăție, nu stabilim cine e vinovat.
Cred, sincer, că e posibil să urăști un om pentru toată viață. A ta. A omului nu. Si nu pentru că n-ar conta, căci contează. Dar nu e mai importantă decât a ta, nu a fost niciodată. Deci cred că este – tehnic și practic – posibil.
Doar că nu merită….nici omul, nici ura.
Dacă-mi permiteți o sugestie (nici măcar un sfat): iertați și mergeți mai departe! Se spune că, pentru a scăpa de un obicei vechi sau pentru a începe unul nou, există regula celor 21 de zile. Atât durează. Atât trebuie să ai voință, răbdare și dorința de a reuși. Hai să începem să numărăm împreună:
1….
