Nu am avut multe locuri de muncă, în același timp în care – am avut totuși câteva, deci mai multe decât au majoritatea oamenilor din generația mea. Pe vremea mea – maică – oamenii erau mai stabili. Sau mai fricoși. Măsurau de șapte ori până tăiau odată, se gândeau, obligatoriu, înainte să treacă o punte sau să sară un pârleaz. Nu luau decizii pripite, nu făceau promisiuni fără să le țină, nu divorțau și nu plecau de la locul de muncă decât dați afară. Dar eu nu am fost așa. Mi-au spus mie odată, la o evaluare, că la mine zona de confort e foarte mică, spre inexistentă. Asta se traduce, știți, prin faptul că sunt un fel de țigan cu cortul. În sensul că dacă nu îmi place ceva, îmi iau cortul – și uneori nici ăla – și plec spre zări mai albastre. Iar eu chiar fac asta, până în zilele noastre.
Ea, însă, mi-a schimbat reperele. Lucra de opt ani, în multinaționala unde ne treziserăm colege. Căsătorită era de aproape zece. Eu, înafară de școală, și până și acolo cu chin, nu am stat opt ani pe niciunde. Adică până nici în prima căsătorie nu am stat atât, vă imaginați la un loc de muncă. Dar ea e altfel, chiar dacă amândouă suntem născute toamna, amândouă suntem brunete, amândouă mame de fete. Acum, că o fi de la zodie – eu Balanță, ea Scorpion; eu, deloc echilibrată, ea, deloc scorpie; că o fi de familie – eu, cea mai mare din cinci frați, ea, singură la părinți; eu, rea că o mâță călcată pe coadă și egoistă, ea, blândă ca un pui de pisică și generoasă ca un heruvim; de la Dumnezeu Tatăl să fie, dar nu și-ar fi imaginat nimeni că ne-am fi putut măcar apropia; despre prietenie nu putea fi vorba.
Și totuși, a venit această pauză de prânz în care ne-am nimerit, amândouă, pe terasa companiei. Mă întrebase dacă vreau să ies cu ea la țigară (era, de altfel, singura care mă întreba asta. Ori de câte ori ieșea, nu se plictisea niciodată de refuzurile mele, repetate și încăpățânate) dar eu nu ieșisem; parte pentru că nu sunt mare fumătoare – nu sunt aproape deloc fumătoare, dar asta e altă poveste – parte pentru că eram destul de nouă în companie, aveam o poziție ingrată care mă făcea, cumva, superioară celorlalte colege, care ocupau aceeași funcție ca mine, și parte pentru că, deși nu las impresia asta, de fapt nu sunt deloc sociabilă, nici dornică să plac altor oameni. Da, sunt o dubioasă, nici eu nu aș fi prietena mea dacă aș putea alege asta, noroc că nu pot, așa că sunt :-). Prietenă cu mine, zic.
Era o după amiază de toamnă blândă, urma ziua mea, apoi ziua ei, sunt sigură că nu am să uit niciodată. Dacă închid ochii, încă pot să simt două raze calde de soare, pe nas, un vânticel care miroase a vară târzie și părul ei, brunet și lucios, fluturând către mine, ca o bucată de mătase. Atunci am înțeles în ce fel câteva ore îți pot lega un om de suflet pentru toată viață. Adolescentă fiind a trecut printr-un accident grav de motocicletă care a schilodit, pentru vecie, unul dintre picioarele ei superbe. Impecabile. Nu pot să descriu în cuvinte povestea aceea, pe care mi-a spus-o într-o după amiază oarecare, cum și cât de greu a acceptat schilodirea aceea. Cum mama ei s-a așezat în genunchi în fața chirurgului, implorându-l să nu îi lase copilul fără un picior. Cum a găsit – până la urmă – o doamnă doctor tânără, pricepută, răbdătoare, care a reușit să îi salveze piciorul de amputare. Dar nu și de handicap. V-am spus cât e de frumoasă prietena mea? Dar nu despre frumusețea ei e vorba aici; ci despre căldura și acceptarea cu care vorbea despre ceva ce i-a modificat tot traseul ulterior al vieții. Despre împăcarea – nu, să nu înțelegeți resemnarea – împăcarea cu care vorbea despre evenimentul respectiv. Bătea vântul pe terasă, pauza trecuse demult, eu stăteam și mă uitam la ea, la părul negru, la ochii ca două chihlimbare strălucitoare, așa cum te-ai uita la o minune. Am plâns atunci și nu am plâns pentru ea, am plâns pentru mine, pentru cât de meschină, indiferentă, nepăsătoare mă dovedisem a fi. Cine știe de câte ori mai fusesem așa? Cine știe pe lângă câți astfel de oameni trecusem?
Prietena mea și după amiaza aceea de toamnă au schimbat și perspectiva pe care o aveam asupra vieții, și pe mine. Sigur că am trecut prin multe de atunci, noi două. Ar merita să mai spun doar că, la un moment dat, în pofida rugăminților și disperării mele, prietena mea a emigrat. Până aici, după colț, în Canada prietenă și vecină :D. Dimineața aceea devreme în care m-am dus după ea, la aeroport, cearcănele fetiței ei mici, nedrept de mici, mama ei care se chinuia să își țină când respirația, când lacrimile și peste toate, curajul și asumarea cu care totuși a plecat, a mai marcat un episod în transformarea mea. A fost singura ei nereușită de care m-am bucurat cumva, într-un colț ascuns de suflet. Pentru că a venit înapoi, poate știind că nu am să mai pot niciodată fără ea, din după amiaza aceea de pe terasa unei multinaționale.
E singura mea prietenă care începe și termină absolut orice fel de conversație comună, spunându-mi că mă iubește. Uneori, îi mai spun și eu. O iubesc cu siguranță, nu am niciun dubiu, dar mie îmi e greu să fac asta. Ei, nu. Nu i-a fost vreodată. Nu se supără dacă nu o sun, de fapt, de cele mai multe ori, mă sună ea. Și nu vorbește niciodată despre ea. Mă sună mereu să mă întrebe de mine. Dacă sunt bine eu. Acum judecați voi, când cineva îți face de fiecare dată cadou timpul și dragostea lui, ar fi posibil să nu fi bine?
Am nemeritat de mulți prieteni sau poate am atâția prieteni câți merit și câți pot să duc. Cea mai importantă calitate a mea sunt prietenii mei.
Iar fata asta frumoasă, despre care vă vorbesc, este una dintre cele mai spectaculoase întâlniri din viața aceasta. Sper să nu ne limităm doar la ea. Îi doresc ca următoarele să fie mai bune, mai ușoare, mai line și mai frumoase decât aceasta. Îi doresc, cum îmi doresc, să ne întâlnim mai repede decât ne-am întâlnit în asta. Să fim colege de creșă, de grădiniță iar dacă asta nu e prea mult de cerut, să fim surori. Sau rude. Să-mi fie mamă, să îi fiu mamă, să fim născute toamna, să avem păr negru și ochi strălucitori de chihlimbar.
Pe ea să o cheme Anca și pe mine …. altfel 
La Mulți Ani, iubita mea! De când te-am cunoscut, ești cadoul meu de fiecare zi, de fiecare toamnă …
PS – Încă o chestie: te iubesc! Să rămână scris
