Când viața bate filmul .. de comedie (V)

IMG_0573

Claxonul

Ca să nu fiu acuzată de narcisism – nu că nu aș mai fi fost; sau că s-ar fi întâmplat pe nedrept – am să vă relatez astăzi întâmplarea unei bune prietene, povestită la o cafea, într-un început de duminică de toamnă.

Prietena mea este o fată frumoasă. Ok, nu doar frumoasă. Foarte frumoasă. Este și talentată, sensibilă, delicată, ingenuă, tot ce nu sunt eu, ce să mai. Și cum de suntem prietene? Ori eu fac ceva foarte bine, ori ea face ceva foarte greșit :-).

Prietena mea conduce un Range Rover Evoque, la fel de elegant, frumos și special – o să vedeți imediat de ce – ca și ea. Și roșu, precum rujul pe care îl poartă, mereu, stăpâna lui. Ambii, și el, și ea, nu trec neobservați.

Ei bine, prietena mea a avut nevoie să ajungă în cartierul Balta Albă, mai precis în zona Titan. Acum, să zicem că în zona de nord sau centrală a capitalei, un Range Rover Evoque nu este obligatoriu o apariție; însă, în cartierul sus amintit, nu scapă din radar. Iar dacă la asta, adăugăm la volan o fată frumoasă, cu păr lung și negru, rujată impecabil cu roșu cardinal, vă spun eu că și bordurilor domnului Negoiță li se trezește interesul.

Ei bine, pe când a ajuns prin zona Câmpia Libertății, prietena mea a auzit un sunet insistent de claxon. Conducea liniștită, atentă la ale ei și ale traficului, claxonul nu se oprea din sunat. A continuat să conducă, în sunetul claxonului buclucaș, până când mașina din față a frânat brusc, obligând-o să frâneze, la rândul ei. Șoferul acesteia a sărit din mașină, cu ochii aproape ieșiți din orbite, răcnind: ce-ai, cucoană, ești nebună, ce tot suni din claxon, e vreo urgență, trebuie musai să și auzim că ești pe șosea, nu e destul că te vedem?

Fata s-a blocat, a dat să spună ceva dar și-a dat seama ce penibil ar fi să admită că nu își recunoscuse propriul claxon, de la autoturismul personal. Propriul claxon, de la autoturismul personal care însă, continua să sune. Omul vocifera la geam, în trafic se făcuse o mică busculadă, prietena mea a dat semnal, a degajat și a plecat. Până la primul semafor, mașina a tăcut. La semafor însă, a început din nou să sune. Din fericire se pusese verde, a accelerat și și-a văzut de treabă. Claxonul când pornea, când se oprea, absolut aleator. Și pe când prietena mea își făcea calcule unde să se ducă, pe cine să sune și cum să facă, a văzut în zare intersecția cu parcul și semaforul. Mașina nu mai protesta, claxonul își luase puțină vacanță. A oprit la semafor cu inima cât un purice. Ea era prima mașină iar în traversare era angajată o mireasă, împreună cu alaiul aferent. Și exact când a trecut în dreptul capotei, mașina s-a pus pe sunat, prelung, nervos, energic. Mireasa aproape că a sărit pe capotă, parte din alai a luat-o la fugă de parcă auzise focuri de armă, cealaltă a rămas blocată pe trecere. Prietena mea, cu mâinile ridicate ca în fața plutonului, repeta mecanic: nu claxonez eu, nu claxonez eu …

S-a făcut verde, au început să claxoneze mașinile din spate, prietena mea plecat jumătate amuzată, jumătate enervată de sunetul care nu se mai oprea.

Fată, toată ziua aia am umblat de bezmetică prin oraș, cu o mașină roșie, imensă, care claxona tot ce găsea în cale: mașini, polițiști, căței vagabonzi, plozi, norii de pe cer. Pe seară obosisem de atâta gălăgie, așa că m-am oprit la primul meșterică pe care l-am găsit în cale și i-am anulat claxonul. Acum, dacă mai am probleme sau nevoie, nu-mi rămâne decât să claxonez eu, cu vocea. Dar, mă simt mai sigură așa, măcar țip când vreau eu, nu când vrea mașina.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>