Când a ieșit din casă a făcut mâna streașină. Razele soarelui îi intrau în ochi și îi împiedicau vederea. De obicei îi plăcea soarele, îi plăcea mai cu seamă atunci când o ardea pe față. Oricum – de când se mutase aici – o arsese destul de des și destul de rău. Tenul ei – odinioară ca porțelanul – devenise întâi roșcovan, cu pistrui, iar mai apoi arămiu. Și rămăsese așa. Mâinile i se aspriseră și ele. Și parcă se măriseră, să poată cuprinde toată munca. Dar încă își îngrijea manichiura, păstrase asta în amintirea bunică-sii; bunică-sa, Dumnezeu să o odihnească, o învățase că mâinile sunt cartea de vizită a unei doamne. Dacă sunt neîngrijite, nu mai e nevoie de altă dovadă că femeia aceea e îmbrobodită și de joasă speță. Așa că ea – și acum – avea manichiura impecabilă, dată cu lac roșu, pe care îl schimba ori de câte ori se ciobea.
Privi, printre genele dese, ogorul. Căci era ditamai ogorul, chiar dacă ea îi spunea grădină. Se întindea de-a lungul coastei și se ducea – pieziș – către mare. Evident că nu ajungea până acolo, nu ar fi avut cum. Dar se termina destul de aproape de locul în care începea plaja. Câte încercări făcuse cu pământul ăla, moștenit de la bunii ei; ce nu plantase; mureau toate, ca secerate, se chirceau în soare sau se stricau de vânt, le uda în zadar de două ori pe zi, dimineața și seara. Cu găleata, că nu auzise de udătoare, nici nu se gândea la vremea aceea că există așa ceva. Săpa la pământ până cădea lată și ori de care ori îi înmugurea sau îmbobocea recolta trăia zile de extaz, mai ceva ca o femeie îndrăgostită. Dar apoi totul se năruia, aproape peste noapte, iar ea simțea că își pierde mințile…
Durase o vreme. Niște ani. 5 mai exact. Acu’ n-ar mai fi știut să spună dacă asta însemna mult sau puțin. Dar atunci când revenise în satul bunică-sii, când lăsase în urmă viața ei din metropolă, multinaționala unde lucra, costumele elegante, pantofii din piele fină, de antilopă și eșarfele diafane ca briza, crezuse că nu o să reușească niciodată. După aproape 1 an, se prăpădise și bunică-sa și rămăsese singură. Și pentru că nu mai avea încotro, a trebuit să facă ceva. Întâi a vorbit cu oamenii din sat. Adică ei cum reușeau? De ce aveau roșii? Gustoase, parfumate, strălucitoare în soare? Și struguri? Ari întregi de struguri, galbeni arămii, mai mare dragul când venea toamna…Și tot restul, cum Dumnezeu făceau, nu era același sol? Da, casa bunică-sii era ultima din sat și pământul lor se termina aproape în mare dar nici ea nu încercase să planteze în nisip!! Oamenii nu i-au zis mare lucru. O priveau ciudat iar unii chiar îi spuseseră, fără nicio rușine, să se ducă la loc, la oraș. Că munca asta, a câmpului, nu e pentru oricine. Suferise. Și dacă suferința care o gonise din oraș nu ar fi fost mai puternică, poate că ar fi și abandonat. Dar așa…se apucase de căutat pe internet și, într-o lună de zile, măcar avea ideea și știa de unde să o apuce. Apoi începuse munca; a cărat duzini de mașini cu pământ, asta întâi de toate. Solul ăla avea nevoie să fie combinat. Apoi, vreun an jumătate, i-a luat să îl îngrașe. Să facă analize. Să facă teste. Să monteze irigatoarele. Primele recolte le-a ratat pe toate. Sătenii trecuseră de la indiferență la milă. Unii – cei mai răutăcioși – făceau pariuri. Când o să abandoneze? Când o să lase totul baltă și o să se întoarcă la treaba ei? Bogații satului – doi la număr – se oferiseră să îi cumpere casa bătrâneasca și terenul. Spuneau că ar face o pensiune, poate dacă ar fi avut puțină minte ar fi făcut chiar ea una?!? Strângea din dinți cu înverșunare. Și din pumni. Cu încăpățânare. După vreo 3 ani jumătate avusese prima recoltă de roșii. Zemoase, gustoase, sută la sută naturale. Și se apucase să lege primii butași de vie.
Astăzi nu ar mai fi știut să spună cum îmblânzise limba aia de pământ, care cobora șerpuit până aproape de mare. Nici cum i se vindecase sufletul. Nici cum ajunsese să se împrietenească – la cataramă chiar – cu oamenii din sat. Când venise prima vecină cu plăcintă caldă de mere. Când nea Grigore, tractoristul, venise să o întrebe dacă are nevoie să îi are el. Sau dacă vrea să îi recomande cei mai ieftini și mai muncitori băieți pentru vremea recoltei….
Însă știa să spună ca asta fusese cea mai mare, mai frumoasă și mai plină de sens victorie din viața ei. Și așa cum stătea cu mâna la ochi, privind la limba aia de pământ cum se ducea domoală către apa, înțelese că nu, nu ea îmblânzise pământul: pământul o îmblânzise și o intelepțise pe ea.