Nu avea multe amintiri din copilarie dar pe asta o avea. Era cumva, asa, ca o bijuterie fina, delicata ca o petala de trandafir, pretioasa ca un diamant. Intr-un sertar al mintii ei sau poate nu al mintii, cica mintea ne face rau, sufletul ne face bine, de aceea unii il vand. Diavolului. In fine, revenim. Amintirea asta o avea, intr-un sertar de catifea rosie, era convinsa ca si mintea (sau sufletul?!) are cateva sertare de astea, mai de sarbatoare! Pentru amintiri dragi. Ei bine, amintirea asta ocupa un intreg sertar, atat era de importanta.
Rochita ei cea rosie era din material sintetic. Plastic, mai oameni! Din aceea de supraelastic, se intinde la o adica, nu e nevoie sa ai constant 50 de Kg. Merge si la 65 dar se mai muleaza :-). Fusese a bunica-sii. Care cica o avea de la a batrana, sau asa spunea bunicu-sau. „Ma-ta marea, tete, era tare frumoasa in ea. Ii sedea bine dar ei nu-i placea, ca o stii pe ma-ta marea; ea mereu a fost mai sobra. Dar o mai imbraca, ca ierea de la mama-sa, deh!„.
Dar ea si-o amintea, cel mai bine si mai clar, pe maica-sa.
Frumoasa ei mama, la 18 sau poate 20 de ani . Cu parul ei lung, ca de zana buna, pe care il mostenisera toate, dar in culori diferite, de parca Universul nu se putuse hotara de atata perfectiune; si le daruise si lor, fetelor ei, aceeasi coama, dar in culori diferite: a ei neagra-albastruie. A mijlociei, blond inchis, greu, inspicat de suvite aurii vara, mierii si lucitoare ca niste raze de soare. Si a mezinei, saten ciocolatiu, moale ca o catifea si luminos de parca avea un bec sub plete. Insa doar mama lor il avea si usor ondulat, facea carlioti la tample. Si cu rochita cea rosie, arata ca o papusa mai mare. Rochita i se oprea la doua palme deasupra genunchilor, lasand la vedere pulpele lucioase si ferme, parca taiate in piatra. Isi amintea de parca s-ar fi uitat pe ecran, la un film, de o dupa amiaza tarzie, in sufrageria bunicilor. Stateau acolo o vreme, trebuia clarificata situatia locativa si pe vremurile acelea era destul de greu. Erau doar doi, ea si fratele mai mare, cei mici inca nu aparusera. Ea – sa tot fi avut 5 ani. Fratele mai mare – vreo 2, poate nici aceia toti. Mama ei era imbracata in rochita rosie, cu parul desfacut, rasfirat pe spate si statea cuminte, cu mainile in poala, sa o pieptane cea batrana, bunica maica-sii si stra-bunica ei. Erau acasa doar ele, „fetele” si tete. Ea statea pe scaunel si o privea cu gura cascata pe maica-sa. Si acum ii veneau lacrimi in ochi cand dadea cu gandul de amintirea asta! Nu, cu siguranta nu vazuse nici pana atunci – si nici de atunci inainte nu avea sa mai vada, pana cand nascuse propria ei fetita – asa o fata frumoasa ca mama ei. Si da, acum isi amintea, avea 20 de ani. Rochita rosie. Iar parul lung il impletea maica-sa mare in doua codite groase, care ii cadeau greu, pana aproape de talie, peste sanii frumosi si rotunzi.
Apoi, si-o mai amintea, in aceeasi rochita rosie, la sedintele ei din scoala generala. Cand prima data, atat invatatoarea cat si diriginta, o admonestasera si ii spusesera „domnisoara, sa vina mama fetei la scoala, vrem sa discutam cu un parinte”. Iar ea plecase sfios ochii ei caprui si calzi – caci era inca un copil, la randul ei – si aproape ca suspinase: „pai vorbiti cu mine deja, nu? Am venit, eu sunt mama!” Atat doamna Lazar, cat si doamna Ghencea (invatatoarea si diriginta) inghitisera in sec, dadusera sa spuna ceva, mai inghitisera odata si apoi, cu un ton profesional si deontologic, continuasera: „pai, nu e mare lucru de spus, e un copil foarte bun! Dar vorbeste, domnisoa….staaaa doamna, vorbesteeee, ingrozitor de mult. Ce faceti cu ea acasa, si acolo vorbeste la fel?”
Iar mama ei zambise, cu zambetul ei perfect, cu rochita ei cea rosie, ii luase mana mica, slaba si negricioasa intr-a ei si spusese: „da, normal ca vorbeste. La fel de mult. Mai mult. Dar pe noi nu ne deranjeaza”
Iar ea, ramasese cumva cu gandul ca atunci cand porti rochita rosie, te transformi dintr-o data, din om normal intr-o papusa ireal de frumoasa, intr-o zana buna, intr-o mama de poveste 
Apoi au venit si ceilalti frati. S-au mutat la ei acasa. Rochita rosie a ramas la bunica-sa. Pe maica-sa oricum nu o mai incapea, prin si dupa toate sarcinile. Avea 65 de Kg, nu mai avea 50, si ea nu purta mulat
Culmea este ca si in sarcina (in sarcini, de fapt) purtase tot o rochie rosie. Cu pliuri care se desfaceau, pe masura ce se rotunjea burta. Doamne, si acum isi amintea ca atunci cand era insarcinata cu sora cea mijlocie, ea fusese impreuna cu fratele cel mare (care totusi nu era atat de mare, sa tot fi avut vreo 7 ani) la cinema. La un film cu Piedone, acest Jason Statham al anilor ’80, pentru cei care au deschis blogul (si ochii!) dupa anul 2000. Cand Bud Spencer (Piedone, zic! Asa il cheama pe actor, daca vreti sa il cautati in Google!) aparuse pe ecran, fratele ei o prinsese de mana si ii „soptise” siderat: „Doamne, fata, asta e mai gras ca mama„. Mama lor cea insarcinata in 9 luni! Inca mai ridea cand isi amintea de hohotele oamenilor din sala, care auzisera indiscretia „soapta” discreta a fratelui ei, cine stie ce s-or fi gandit bietii oameni?!?
Acum abia isi dadea seama ca mama ei, toata tineretea, avusese doar 2 rochite. Rosii. Si Doamne, cate avea ea!!! Toate culorile! Toate modelele! Of, si cat era de frumoasa mama ei, si cat de tanara!
Incepuse sa creasca. Isi amintea ca, in fiecare an uneori, proba rochita rosie. O luase de la bunici. Ii era larga, ea era lunga si subtire ca o trestie, tot supraelasticul din material nu reusea deloc sa domoleasca rochia pe silueta ei fusiforma. Nu se mai purta demult, nici modelul, nici supraelasticul, dar ea nu se lasa, inca visa la dupa amiaza aceea din sufrageria bunicilor, la frumusetea nepamanteana a mamei ei, la cozile ei lungi, imbracata in rochita rosie si cu obrajii ca de portelan….nu se lasa, o mai proba odata, poate anul asta poate luna viitoare….si da, binenteles ca avea si ea parul lung, negru ca un miez de noapte. Si il purta in codite
Prima data cand vraja rochitei rosii a lucrat si pentru ea, dupa atatea generatii, a fost in noaptea in care implinise 30 de ani. Era in „team-building”, la Londra, pe vaporas, toata lumea ii cantase „Happy Birthday” iar ea se simtise regina serii! Ca tot era in tara ei! Toata lumea admirase rochita rosie, modelul ei British (era o rochie model clasic al anilor ’30), taietura impecabila, aerul ei rafinat si elegant. Iar ea zambea in gol, catre dupa amiaza aceea din sufrageria bunicii ei, si isi repeta in gand „of, daca ati stii voi….sau daca rochia asta ar stii sa va spuna!”
Si apoi, a tot purtat-o! Chiar si cand a atins si ea pragul critic al celor 65 de Kg. Pai, ea purta mulat. Usor mulat!
…
Si acum va intreb eu pe voi: s-o arunc, mai oameni?! Sau sa astept, ca poate o sa o caute Cosanzeana mea peste cativa ani?!? Stiti…ea are fix 50 de kg! Si nu, nu poarta mulat, seamana cu stra-bunica si cu bunica, nu cu mine
