Mă numesc Eliza și am 40 de ani. Prietenii îmi spun Izi dar e, de fapt, un joc de cuvinte de la englezescul Easy. Nu mi-am pus problema dacă, realmente, mă consideră ușoară. Ușuratică nici atât, ştim toţi că nu am avut o viață prea ușoară. Eu iau totul în serios, până și pe mine. Dar prietenii mei – aceia pe care m-am deranjat să îi întreb, am precizat că nu mi-am pus, cu adevărat, problema – au spus că sunt ușor de abordat. Că e ușor să vorbești cu mine. În sensul că eu mai mult ascult și atunci, oamenii au timpul necesar să vorbească. „Mdeah, sau să se spovedească” am completat eu, în gând.
Am avut niște probleme, în ultimul timp. Cu respirația. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, de memorie. De fapt, de asta am ajuns la medic. Nu m-am îngrijorat prea tare doar pentru că nu mai puteam să respir. Concret, ce se poate întâmpla dacă te oprești din respirat ?! Exact, mori. Mie nu îmi e frică de moarte. Dar mă sperie eventualitatea de a-mi pierde memoria. Identitatea. De a nu mai știi cine sunt și mai ales, cum am ajuns cine sunt. Așa că m-am dus la medic. Mi-au dat niște analize întâi, cum fac medicii. Au înțeles repede că nu-s bolnavă, propriu-zis. Până aici nimic special, m-am și enervat, aș fi vrut să îi întreb „păi, v-am zis eu că aș fi bolnavă?”. Apoi, printr-o înlănțuire destul de neverosimilă de împrejurări, am ajuns la un terapeut. Ședința aceea, rămasă unică – pentru că nu intentionez să mă mai duc – a fost suficientă să mă facă să înțeleg că sunt bine „easy” așa. Am 40 de ani. La vârsta asta nu termini cu viața. Eu abia urmează să o (re)încep.
***
E întuneric. Merg șovăitor și bombăn, în sinea mea, că sunt atehnică. Am un smartfon de ultimă generație dar pe care îl folosesc, preponderent, pentru funcția de bază: aceea de telefon. Nu am prea multe aplicații pe el. Adică nici lanternă. Doar pentru că acum mi-ar fi folosit una, cearta cu mine e inutilă. Așa că bombăn, înciudată. După ce mă lovesc destul de zgomotos de ea, realizez că am ajuns în fața unei uși. Ei, asta îmi lipsea. Dacă nu e deschisă? Să bat? Cam cât de caraghios e asta? Să mergi prin întuneric, să te lovești de o ușă și să faci pe civilizatul, ciocănind discret…. Hm. Întind o mână timidă și mă apuc să-i descifrez conturul. Pare să fie lemn dar cum eu nu mă pricep foarte bine… E lăcuita, în tot cazul, pentru ca mâna mea alunecă. Și are sculpturi în relief, pfff, ia uite, un cap de leu. Așa se simte, uite coama. Și are gura căscata, căci tocmai am pipăit caninii. Ce-o fi ăsta? Metal…hopa, deci se pare că trebuie să bat la ușă, totuși. Ia să bat : cioc, cioc. Sună ciudat metalul pe lemn. Deși părea masivă, ușa sună a gol pe interior. Ce să însemne asta? Nu apuc să duc gândul la capăt, ușa începe să se aplece ușor : partea de sus vine spre mine, partea de jos se duce către interior. Aș avea loc să trec dacă mă aplec puțin. Să mă aplec, să intru? Păi, mă aplec, că doar de-aia am bătut la ușă. Of, și urăsc ușile care doar se întredeschid ; exact ca în filmele de groază, nu știi deloc ce te așteaptă dincolo. Față de întunericul din care am venit, după ușă (care s-a închis, în spatele meu) pupilele îmi sunt dilatate de o lumină difuză, care crește în claritate pe măsură ce ochii mei se obișnuiesc cu ea. Și totuși, e foarte ciudată. Se văd niște raze dar par obturate.
Doamne, sunt în apă. Nu, nu în apă. Sub apă. Și respir. Respir surprinzător de bine. E liniște, vai câtă liniște e! Nu am făcut niciodată scufundări, peisajul ăsta e complet nou pentru mine. Carevasăzică, așa arată o lume subacvatică ! Sunt desculță, și nu eram așa înainte să trec de ușă. Am o rochie albă și – șoc și groază – nu mai am telefon. În față am o pădure dar văd doar trunchiurile copacilor. Ahaaa, coroanele trebuie să fie deasupra apei. Sunt flori pe jos, nu am văzut niciodată flori care să crească în nisip. Mă uit mai atent. Nu sunt flori, propriu-zis, sunt ca niște steluțe. Și ce culori frumoase au, ha, cum ar fi să culeg câteva, oare ar sta lipite de rochia mea albă ? Măcar steluța aceea roșu corai, sau cea albastru violet, sau cea verde iarbă, sau…toate, toate îmi plac ; nu le culeg, stau mai bine acolo decât pe rochia mea. Ce mișcări elegante am, câtă grație. De ce nu trăim toți sub apă, ia uite câtă liniște, ce frumusețe și ce bine se respiră.
Apa începe să se tulbure ușor. Îmi dau seama după cum se fragmentează razele de soare care trec prin ea. E o vibrație. Clopote. Sunet de clopote. Sună grav. Ce-o fi și asta ? Se aude ca în sat la bunica, atunci când era sărbătoare. E foarte frumos, aș putea sta aici o vreme, să mă uit la florile steluțe și să ascult clopotele astea. În față, în pădure, cineva îmi strigă numele. Dar cum să strigi numele cuiva sub apă ? Fără să te îneci? Numele meu înoată printre copaci. Ca niște pești argintii ; Elizaaaa, Lizaaa, Izaaa, Iziii…Inaintez fără să mă grăbesc, numele meu mă așteaptă, normal, doar e al meu; ajung eu la el până la urmă. La baza copacilor, o mogâldeață ciufulită, cu breton, își face de lucru în nisip. Are rochiță albă, gropițe în obraji și ridică spre mine doi ochi că două turmaline.
̶ Te aștept de ceva vreme. Sunt ani déjà. Nu e un reproș dar nu ți s-a făcut niciodată dor de mine ?
Dau să o întreb cine e dar mă opresc, pentru că adevărul e, că îmi pare foarte cunoscută. Iar copii sunt sensibili, ea pare să mă cunoască, cum i-aș putea spune că eu nu mi-o amintesc?! Ea nu știe că am probleme cu memoria, poate dacă apucăm să stăm puțin de vorbă, să îi povestesc despre mine ; sau, mai bine ea, să îmi povestească ea. Să mă prezint – Izi – și să îi spun de la ce vine prescurtarea asta.
Da, așa fac, e cel mai bine:
̶ Eu sunt Izi.
̶ Știu cine ești, mă întrerupe repede
̶ …
̶ Ar fi culmea să îmi spui acum că tu nu știi cine sunt. Serios?? Ei bine, până la urmă , poate chiar ai probleme cu memoria. Altfel, cum să nu te recunoști, tu pe tine? Crede-mă, nu te-ai schimbat aproape deloc. Doar că ești mai înaltă și ai părul mai lung. Eu zic că de aici trebuie să începem. Uite, eu sunt Eliza. Peste niște ani, și peste niște oameni, o să mi se spună Izi. Nu am să fiu niciodată sigură de ce. Dar tu ar trebui să faci tot posibilul să afli asta. Să mă iubești. Să mă protejezi. Să nu mă mai lași să mă joc singură, tot timpul singură. Să îmi iei apărarea, mai ales când vezi că nu vorbesc. Să vorbești tu. Și tu. Am și eu o poveste, aș vrea să o spui. Data viitoare, când vii aici – și apropo, ai putea să vii mai des – aș vrea să am niște prieteni de joacă. Și, poate, chiar și niște jucării. Florile sunt frumoase și îmi plac și copacii, dar am auzit că există locuri în care ai cu cine să joci Fața-ascunselea. Hoții și Vardiștii. Leapșa. Țară, țară, vrem ostași. Mi-ar plăcea să fie și aici la fel. Și acum, dacă tot ai bătut drumul, hai să ne jucăm împreună
