Sa stiti ca si cosmarurile poarta tot denumirea generica de vise! Urate, ce-i drept, dar tot vise! Si asta as vrea sa va povestesc astazi: despre cum visele cosmarurile devin realitate!
Nu stiu daca exista in tara asta pe pamantul asta, om care sa nu judece, caruia sa nu-i placa sa compare, sa si sa se raporteze la altii, sa se uite la deja proverbiala capra a vecinului, sa vada cati cai putere are sub capota sau daca se imbraca de la Versace, nu de la Massimo Dutti (capra, zic!).
Nu ne putem abtine sa comentam. Macar putin. Macar in gand dar va spun eu (care sunt o mare comentatoare, si nu ma refer aici la meseria domnului Topescu!) ca nici macar asta nu putem sa facem: sa comentam in gand, daca e chiar imposibil sa ne tinem parerile personale in frau. Comentam (sa o dam pe fata si sa-i zic barfim?!? Nu stiu ce sa zic….deci ramanem asa: comentam!) sau judecam tot, comentam/ judecam orice, pentru ca avem mai multa experienta, pentru ca “tineretul din ziua de astazi”, pentru ca lasa, ca stim noi mai bine, pentru ca “am mai vazut eu d-astea/ d-astia”, pentru ca….
Intotdeauna noi avem o parere mai obiectiva, noi ne-am fi descurcat mai bine, noi nu am fi facut asa! Intotdeauna – fara exceptie – noi am fi fost mai buni, noi nu am fi mintit, noi nu am fi inselat, noi nu ne bagam niciodata unde nu ne fierbe oala, principiile noastre sunt cu mult mai solide, noi avem “cei 7 ani de acasa”, mai multe clase decat are acceleratul, etc. Va recunoasteti? Hai serios, sa ridice mana cine nu se recunoste in ce am scris, cine nu a facut asa, macar odata, macar in gand. Incep eu, si recunosc cinstit ca pana si de cand am devenit constienta, tot mai pacatuiesc. Primul gand – mai ales intr-o situatie complicata, incalcita – este asta: “ma, io daca eram ca ea/el …..Sigur ca, ulterior, imi revin in simtiri (si, mai ales, in bun simt) si regret dar primul gand….
Despre asta e vorba astazi! Oameni buni, hai sa incercam cu totii sa exersam empatia! Sa nu mai avem pareri personale. Sa nu ne mai intereseze ce fac altii si de ce fac ce fac, asa cum fac! Pentru ca, va spun cinstit si va argumentez cu exemple, ori de cate ori veti avea impresia ca voi ati fi putut mai mult sau macar mai bine, vi se va da ocazia sa vedeti ca nu: nu ati fi putut mai mult si – absolut sigur – nu ati fi putut nici mai bine!
Here we go:
Sunt cea mai mare intre 5 frati. Am crescut intr-o casa cu o armata de bebelusi (credeti-ma, 3 bebelusi consecutivi, la cate un an, maxim 2 jumatate diferenta, sunt o armata si inainte sa ziceti “e, pe naiba!” observati cu atentie textul de mai sus si abtineti-va sa comentati/ judecati. Sunt o armata, punct!). Toti bebelusii, fara exceptie, sunt dragalasi, iubibili, spun lucruri memorabile, se agata de tine si iti spun peltic ca te iubesc, te striga sacadat “ma-mi, ma-mi” chit ca tu esti doar sora cea mai mare! Pe ai mei (should I say ai nostri?) i-am iubit (si ii iubesc pana in zilele noastre, cand au – unii dintre ei – bebelusi, la randul lor!) mai mult ca pe ochii mei caprui, nu e zi – si nu a fost, intre ziua cand s-au nascut si pana astazi – in care sa nu ma gandesc ca daca o zi de fericire in viata lor ar costa trei ani de nefericire profunda in viata mea, as accepta fara sa ezit targul asta. Iubesc copiii, ai zice ca orice om intreg la cap simte la fel. Ma gandeam, la vremea respectiva, cat trebuie sa fii de dezaxat mental, ce fel de fiara trebuie sa fii – mama fiind – sa iti ataci bebelusul abia nascut, sa il abandonezi sau – apara Doamne! – sa ii iei viata! Spuneam cui avea chef sa asculte (dar mai cu seama cui lauda calitatile mele de “mama” surogat pentru fratii si surorile mele!) ca eu n-as putea niciodata, ca mi se pare contra naturii si contra lui Dumnezeu, ca o mama nu ar face asta! Eram vehementa, aroganta, increzuta (inca de pe atunci, da!). Comentam, desi cred ca aveam putin peste 17-18 ani, nu pricepeam nimic din viata, nu mi-am crescut eu fratii altfel decat din postura de sora, habar n-aveam ce inseamna responsabilitatea unui copil. Dar comentam! Ca doar aveam experienta in crescut copii! Ei bine, am devenit la randul meu mama! Nu eram deloc experimentata dar aveam totusi aproape de 23 de ani, eram cea mai mare dintre cei 5 frati cum v-am povestit! As fi jurat ca nu o sa fie copil mai iubit si mai perfect ingrijit decat Cosanzeana mea. Ce credeti ca s-a intamplat?! M-am luptat cu o mizerie de depresie post partum atat de hada, mai hada decat capul Medusei! 6 luni lungi aproape ca nu mi-am tinut copila in brate, decat atunci cand trebuia sa o alaptez. Cand o auzeam plangand ma apucau toate furiile pamantului, mi se parea (si era chiar adevarat!) ca nu am timp sa dorm, sa mananc, sa citesc (aaaa, dhaaaa!!!), ca mi-a confiscat viata, ca am sa mor si nu am sa mai apuc barem sa ma mai spal o ultima data pe parul lung, care imi cadea ingrozitor. Daca am vrut sa o omor?!? Da! Socati-va! Urati-ma (n-o sa reusiti mai mult decat m-am urat eu!). Call me names! Daca am vrut sa o dau spre infiere? Vaaai de mine! De cate ori o auzeam plangand! Daca m-am rugat de mama sa o ia ea, ca tot avea experienta si ne crescuse pe noi?! Oooo daaa, asta mai ales! 6 luni groaznice, de cosmar! De vis urat, devenit realitate! M-am descurcat mai bine?!? Am fost mai priceputa decat cele alte amarate pe care imi permisesem sa le infierez, sa le judec, sa le comentez? Nu, nici pomeneala! Am avut noroc sa-mi revin, lauzia sau mai nou denumita “baby blues” este o boala serioasa, o problema reala pentru orice femeie care naste. Ma bucur mult ca e tratata – nowadays – cu multa seriozitate dar nu despre asta vorbeam. Am comentat o situatie? Am primit-o, ca sa demonstrez ca sunt mai buna! Am fost? Nu!
Orice mi-am permis sa comentez, orice am judecat, orice am zis ca eu pot mai mult, mai bine sau macar altfel, am experimentat pe propria piele. Nu stiu daca trebuie sa mai dau exemple. Am fost inselata, am inselat, am fost tradata si am tradat! Pentru ca doar femeile proaste sunt inselate si doar femeile usoare insala! Sau tradeaza. Daca sunt si eu asa? Deci asa sunt si eu? Vaaai nu, Doamne fereste, eu doar am fost o victima a conjuncturilor, eu daca as fi fost ca ele….as fi facut mult mai bine!!! Am facut? Nu!
Am ramas fara job, desi cum Dumnezeu sa ramai fara job cand tu esti un om serios, dedicat, muncitor, tu iti neglijezi copilul pentru corporatia care iti plateste salariul, tu iti lasi sotul sa te astepte pana se sleieste mancarea, doar ca sa termini la timp livrabilul, cum sa ramai, tocmai tu, fara job?!? Pai deci asa, simplu! Te cheama seful tau la el in birou, tu te duci ca zana cu carnetelul pregatit sa notezi ce isi (mai) doreste, caci a doua zi conduci ditamai evenimentul de niste sute de persoane, iar el iti spune sa te asezi binisor pe scaun si te anunta ca nu iti mai poate plati salariul. Nu, nu doar luna asta! In general! Si ca te compenseaza cu ceva bani acolo, dar se bazeaza pe tine sa iti gasesti altceva de munca, oricum, nu are emotii, tu esti – nu-i asa? – o secretara exceptionala, oricine ar fi fericit sa lucreze cu tine! Tu te albesti ca varul, simti ca iti pierzi oxigenul si il intrebi totusi: “ok, atunci de ce nu ma tii tu?”. Si el iti raspunde, oarecum fastacit, ca nu mai are cu ce sa te plateasca dar uite, daca esti dispusa sa accepti jumatate din salariu…poate ca ar fi posibil sa aranjati ceva! Si simti cum ti se urca valuri de sange la cap, pai dragul meu sef, eu muncesc asa, cam 15 ore pe zi, de la cusut nasturi de director pana la coordonat evenimente internationale le cam fac pe toate, conduc masina la fel de degajat cum conduc aspiratorul, vorbesc si eu 2 limbi straine, nu oricum ci asa cum le-ar vorbi un nativ de limba respectiva, n-am nevoie de agenda telefonica sau calculator caci memoria mea de elefant stie si cand e ziua maica-tii si cand iti expira rovignieta la masina ta de fita, serios, chiar vrei sa-mi reduci salariul la jumatate?!? Pai nu, nu vreau asta neaparat dar daca nu poti accepta asta, va trebui sa accepti ca nu te mai pot plati! Pff, deci am ramas fara job! Doar prostii si necalificatii, lenesii si cei care nu isi doresc sa invete mai mult oricine poate ramane fara job. Eu, daca eram in locul lor…..am ramas fara job exact ca toti aceia pe care mi-am permis sa ii judec si sa ii cataloghez! Am facut mai bine?! Nu. Mai mult? Nu.
Sper ca ati prins idea, ca s-a facut tarziu 
Inainte sa comentati/ judecati/ barfiti….inainte sa va exprimati, doct si eventual argumentat parerea…inainte sa spuneti “e un prost/ proasta, eu daca eram in locul lui/ ei”….inainte de toate astea si inainte de orice, respirati adanc, numarati pana la 10 si incepeti prin a va bucura ca nu sunteti in locul celui pe care il etichetati. Daca va e cu putinta, intindeti o mana si ajutati! Daca va e cu putinta, ascultati-l/o cand vorbeste! Daca va este cu putinta, stati-i alaturi in tacere, nu vorbiti neintrebat, nu vorbiti nici daca intreaba.
Nu o sa se schimbe lumea! Nu o sa fie – probabil – nici mai buna! Nu o sa salvati balenele si in continuare va fi foamete in Africa! Singurul lucru pe care il veti obtine va fi ca voi nu va veti afla niciodata in situatia de a demonstra, ca in aceleasi circustamstante pe care le judecati/ comentati/ barfiti de zor, ati fi facut mai mult sau mai bine! Va spune Stan Patitul ca nu; nu ati fi facut altceva decat sa vi se innoade lacrimile in barbie, sa priviti catre cer si sa intrebati “acu’ de ce tocmai eu Doamne, ce am gresit de data asta, ca ma duc des la biserica si mereu dau de pomana la copii strazii?!?”
“Cand visele devin realitate, ai sa vezi cu ochii tai daca se poate”….in alta zi, am sa va spun si despre visele frumoase dar pana atunci, abtineti-va cat puteti sa barfiti, sa comentati, sa judecati! Sa ne abtinem impreuna, zic
