Când viața bate filmul … de comedie (III)

Forfecuțul

Doamne, ce tânără eram. Vă spun, tânără tare, aproape o copilă. Abia intrată în multinațională și fascinată de ambient, de oameni dar – mai cu seamă – de programele de training. În special, dacă se petreceau în afara țării. Vai, astăzi nu aș mai face ce făceam la vremea aceea și nu aș mai accepta ce acceptam, doar ca să învăț ceva nou, dar atunci eram atât de încântată că aș fi dat eu bani din salariu, doar să fiu lăsată să particip. Nu mai conta nimic: nici câte avioane trebuia să schimb pentru o destinație europeană aflată la maxim o oră și jumătate de zbor de București – doar ca să fie ieftin, nici că nu aveam niciodată bani, alții decât aceia de diurnă, care – oricum – se decontau post factum. Deci, nu-i aveam. Of, în câte deplasări de-acestea stăteam la hoteluri de patru stele dar mâncam doar dimineață, pentru că micul dejun era în preț și ulterior, eventual câte un covrig cu sare peste zi …dar cum veneam eu tobă de carte și de cursuri, cum performanța mea făcea bani pentru compania care mă abuza… ăstaaa, pregătea astfel….pffff, vă spun, o nebunie, Doamne ce înseamnă să fii tânăr și prost ambițios.

Așa. Ziua de care urmează să povestim, aparține unei toamne care a avut loc în urmă cu, minim, cincisprezece ani. De aceea mi-am și amintit de ea, toamnă e și acum. Era tot septembrie, tot cald – o vară așa, lungă, care nu se îndura să plece și să facă loc toamnei. Iar eu, urma să particip la un training în Viena. Fusesem invitată special, colegii mei austrieci mă apreciau mai mult decât aceia de la biroul local. Doamna director nu era, însă, deloc convinsă, training-ul dura o singură zi dar eu ar fi trebuit să lipsesc două de la birou. Iar doamna nu găsea justificat costul unei nopți de cazare, nici două zile de absență din „producție”. Astfel încât, eu – mega asistenta, vorba aceea – i-am propus o variantă de ajuns în Viena prin Praga și de întors (tot așa, evident), în aceeași zi. Partea vătămată eram eu: plecam la cinci dimineață către Praga, schimbam avionul și ajungeam la opt jumătate în Viena. Training-ul începea la zece, se termina la șase iar eu aveam avionul de retur la nouă seara. Ajungeam la București binișor după miezul nopții. Evident, în ziua imediat următoare, trebuia să mă prezint la munca mea cea de toate zilele, începând cu orele zece – și aceasta era singura curtoazie pe care mi-o făcea doamna director, înafară de aceea de mă „lăsa” la training.

Zis și făcut. O să trecem peste momentul penibil al trezitului la trei dimineața, peste ajunsul la aeroport cu ochii cât gămălia de ac, despre curba de atenție mult diminuată, că doar mergeam la training nu la spa, după atâta lipsă de somn. Și o să ajungem la momentul glorios al întoarcerii acasă. Am ajuns la aeroport ca la carte, cu o diferență de circa două ore, înainte de zbor. Plimbându-mă eu așa, fără țintă, prin aeroport am nimerit într-un magazin de gablonțuri. Să ne înțelegem, pe vremea aceea nu aveam nici manichiură, nici bani de asemenea „lux”. Așa că îmi îngrijeam și eu unghiile cum puteam și vă spun că nu prea puteam. Asta și pentru că m-a dotat Dumnezeu cu două mâini stângi, îmi lipsește orice fel de îndemânare feminină în a mă dichisi, sunt de părere că fiecare profesionist trebuie lăsat să își facă treaba, iar treaba mea nu era și nici n-a devenit manichiura; dar, între timp, îmi permit să mă adresez profesioniștilor. Revenind, din magazinul respectiv mi-am achiziționat una bucată forfecuță pentru pielițe, stainless steel și produsă de ceva firmă. Când s-a făcut timpul să mă prezint la aeronavă, am trecut politicoasă geanta prin scanner și domnul de la vamă mi-a spus – încă și mai politicos ca mine, pentru că vameș și pentru că austriac – că am un obiect ascuțit și neregulamentar în poșetă. I-am explicat, ușor arțăgoasă, că este o forfecuță și că am achiziționat-o din aeroport, pentru care am prezentat și bonul, spre dovadă. Omul mi-a spus că în niciun caz nu urc în aeronavă cu ea, ori la bagajul de cală, ori o arunc. Deși eram foarte obosită, am ales să fiu răbdătoare și să îi explic că nu am bagaj de cală, deoarece am plecat dis de dimineață din București unde – iată – urmează să mă întorc, ba chiar trecând prin Praga, nu oricum, și că la forfecuț nu renunț nici dacă îmi cheamă armata defunctului imperiu austro – ungar, nici poveste să o arunc, deoarece este singura bucurie după o zi lungă și foarte, dar foarte obositoare. Acum n-aș știi să vă spun ce anume l-a convins; dacă mutra mea care nu prevestea nimic bun, dacă gândul că, la cât de inutilă și demnă de o cauză mai bună era insistența mea, sigur eram nebună și doar atât. A împachetat numitul forfecuț bine, bine, în niște folie cu bule, apoi l-a pus într-un plic, pe care l-a sigilat. Apoi în alt plic, pe care l-a sigilat și pe acela. În cele din urmă, a pus tot gogoloiul într-un plic mare cu bule, pe care l-a înfășurat cu o bandă adezivă pe care scria mare, cu roșu puternic,  „white weapon”, „dangerous object” și – probabil – același lucru, doar că în germană. A trimis totul la cală și mi-a spus că îmi pot ridica pachetul în aeroportul din București. O oră, cât a durat zborul până la Praga și încă una și jumătate, după ce am schimbat avioanele, până la București, am dormit neîntoarsă, visând la forfecuțul meu cel periculos.

La Otopeni, actualul Henry Coandă, am ajuns mult după miezul nopții. Până am trecut de frontieră, de controlul pașapoartelor și am ajuns la banda de bagaje, era deja trecut de unu dimineața. La ora aceea, oamenii au fețe lungi, cearcăne la ochi și răbdare puțină spre deloc. Dar chiar și așa, plecaseră toți, banda se oprise din rulat iar eu, stăteam cu mâna la falcă și mă uităm în gol. Pentru că, da, ați ghicit, forfecuțul nu fusese printre bagaje.

Unul dintre ofițerii de frontieră s-a apropiat prevăzător de mine, a salutat și m-a întrebat:

– Dumneavoastră ce așteptați?

Capie și cu o voce sfârșită, i-am răspuns:

– Forfecuțul. Nu a venit cu celelalte bagaje.

Omul m-a privit lung, capiu și el, și a continuat:

– De unde veniți, vă rog?

– De la Viena

Cu compasiune în voce și privire, nedumerit deja, omul îmi spuse:

– Doamnă, nu a venit nicio cursă de Viena, vă mai întreb odată, de unde veniți?

– Am spus de la Viena – m-am rățoit eu cu ultimele puteri, dar am avut escală la Praga. Forfecuțul l-am luat de la Viena, de unde vin, asa cum v-am și spus.

Omul m-a luat, precaut, de cot și mi-a spus:

– Doamnă, sunteți obosită, amândoi suntem obosiți, încă odată, ce așteptați la bandă?

Eu, aproape impasibilă:

– Forfecuțul. Vă mai spun odată: for-fe-cu-țul. Cel periculos.

– Aaaăăăăă, scuzați, așa îl cheamă pe bagajul dumneavoastră, l-ați poreclit, sau ce înseamnă acest „forfecuț” de care vorbiți? E om, e animal, latră, miaună? Sau?

Recunosc că la punctul ăsta mi-am pierdut răbdarea și am ridicat puțin tonul, deși omul nu avea vină:

– Dom’le, ți se pare că sunt plutistă? Mă vezi abulică? Cum adică dacă mi-am poreclit bagajul? Am zis forfecuț, înseamnă că e forfecuț, adică o forfecuță pentru pielițe, de firmă. A înfofolit-o austriacul de cred că s-a făcut iatagan, scrie pe ea „dangerous” și toate măscările, am suportat atâtea pentru el încât nu mă duc acasă fără, nici dacă trebuie să mă întorc la Viena să îl recuperez.

Să nu vă mai plictisesc, forfecuțul l-am găsit la bagaje pierdute, după ce am scormonit aproape tot aeroportul împreună cu vameșul, căruia țin să îi mulțumesc și pe această cale, prin această poveste, pentru răbdarea de fier și abnegația de care a dat dovadă. Nu m-a abandonat nicio secundă, nu îmi dau seama dacă de plictiseală sau dacă, pur și simplu, i-a fost greu să creadă că există așa nebuni pe lume. Când am găsit coletul, m-a rugat, cât a putut el de politicos, să îi permit să îl desfacă. A studiat atent și prelung obiectul și m-a întrebat, cumva resemnat:

– Asta am căutat noi două ore, doamnă? Dar scuzați-mă, taie unghiile singur sau ce îl face atât de prețios?

– E pentru pielițe, nu pentru unghii.

– Aaaaa, ok, acum am înțeles, așa se explica, într-adevăr, dacă ziceți că e pentru pielițe, îhîm, e clar acum.

M-a întrebat dacă mă așteaptă cineva. I-am spus că nu. M-a condus până în parcare, la taxi, m-a ajutat să mă urc în mașină și înainte să demareze șoferul, l-am auzit spunând:

– Să fiți sănătoasă doamnă, deși mă îndoiesc că se mai poate face ceva, în privința aceasta. Să fiți iubită, mai ales de Dumnezeu, și să aveți grijă să nu uitați forfecuțul în taxi, când coborâți.

Intuiți ce s-a întâmplat, nu?!? Exact. Noroc că, așa cum vă spuneam, între timp, de manichiura mea au grijă niște profesioniști