„I am an excellent driver”
Asta nu cred că am apucat să vă spun despre mine. Sunt șofer. Șofer, nu șoferiță, pentru că am auzit gluma aceea grosolană cu șoferițele care șoferesc (fonetic, please). Aaaăăă, deci da, ok, deci eu sunt șofer. Actually a good one, parafrazând ce spuneam în titlu și referindu-ma la celebrul „Rainman”, acum, la zece ani de când sunt posesoare de carnet. Daaar, lucrurile nu au stat mereu așa. Evident. Cine spune că treaba asta cu condusul este un talent și un skill, mănâncă borș – da, sunt delicată când spun borș, asta e literatură, în caz că nu v-ați dat seama, :-). Un șofer bun este unul atent, care nu suferă de sindromul „Dumnezeu Tatăl” la volan, care nu aleargă ca disperatul pe șosele pentru că înțelege că, așa cum îmi spunea instructorul cu care am făcut școala: fată, bagă-ți mințile în cap, după șaizeci la oră nu mai duci tu mașina, te duce ea pe tine. Un șofer bun e prevăzător, calm, relaxat la cap și cu mintea pe stradă atunci când conduce. Iar restul, e tehnică, experiență la volan și practică, fraților, practică, nu există șofer dacă nu are cel puțin o sută de mii de kilometri în „pedală”. Da, deci ce încercam eu să spun, e că eu sunt un șofer minunat. Și am mai mult de suta de mii de kilometri, după cei zece ani sus menționați. Ei, dar cum am am ajuns noi aici?
Simplu, depășind următoarele:
Mi-am luat carnetul în luna mai, anul de grație 2006. În luna octombrie, a aceluiași an, fix de ziua mea, am intrat în intersecția Primăverii/Floreasca/ Radu Beller, venind din direcția semnalizată cu cedează trecerea. Dar pentru că noapte, piatră cubică și ploaie afară și – mai ales – pentru că semafoarele nu funcționau, am intrat ca oaia neexperimentată, între lupii din trafic. Singura măsură de precauție luată, a fost aceea de a lăsa, între mine și mașina din fața mea, suficient loc cât să poți întoarce un tir. Acestea fiind zise, un bizon care venea de pe sensul prioritar, și care se și grăbea, a folosit locul respectiv ca să vireze. În viraj, a agățat Matizul meu cuminte, în spatele cărui volan, eu tremuram ca o apucată. Primul meu accident. Ziua mea de naștere. Tortul pe bancheta din spate. Familia, așteptându-mă acasă, ca să mă – nu-i așa? – sărbătorească. Well, domnul ofițer de circulație de la Udriște, nu doar că nu a dorit să mă sărbătorească. Ba chiar, a întrebat cu sictir, din vârful buzelor, cine venea de pe cedează trecerea și mi-a suspendat carnetul meu, cel cu fix șase luni vechime. Cel care mă lovise a plecat rânjind victorios, eu am plecat cu dovada de circulație de patruzeci și opt de ore și plângând, de sărea cămeșa mea bleu pe mine. Credeți că ne-am oprit aici?! Ei bine, nu. Am dat în judecată instituția Poliției Române, direcția Circulație, și timp de un an și jumătate cât a durat procesul, din lună în lună, m-am tot dus să reînnoiesc dovada de circulație. Li se făcuse milă la toți agenții, mă cunoșteau ca pe un cal breaz, învățaseră și să îmi spună doamna Găină, nu doamna Anca, cum îmi spuneau atunci când citeau pe carnet sau, mai precis spus, pe dovadă. Iar asta, după ce le-am explicat că limba română prevede că atunci când folosim doamnă sau domnule adăugăm, obligatoriu, numele de familie. Astfel încât, este sau doamna Găină sau făi, Anco.
Într-una din lunile acelui an, mă aflam în Galați, împreună cu soțul meu. Pentru cei care cunosc orașul, strada din Centru, Domnească îi zice, devine de la jumătate, cu sens unic. Astfel încât, poți să cobori pe ea până la un moment dat, dar de la acela, ca să ajungi în centru, e nevoie de puțină ocolire. Eu la volan, soțul în dreapta, crepuscul, muzică în mașină, eu cu gura până la urechi, ajungem la jumătate și soțul spune, sigur pe el: mergi înainte, că ajungem mai repede. Eu, cuminte, și șofer extraordinar, merg. Doar așa spusese domnul și stăpânul meu, de-aia mi l-am luat, să mă ajute și să mă ghideze. Din față, mașinile făceau, toate fără excepție, flash-uri. Eu – ați reținut că aveam permisul suspendat și conduceam cu dovadă, da?! – nu doar că am aprins faza lungă și am lăsat-o pe poziție, dar am început să îi salut, prin parbriz, cu gestul acela universal care înseamnă că o respecți pe mama lor. Foarte adânc. Și pe când făceam asta mai cu foc, numa’ce observ că o mașină albă și aparent nevinovată, își aprinde, clipocind, frumusețe de lumini roș-albastre, în timp ce o voce îmi spunea prin megafon: trageți pe dreapta, vă rugăm, circulați pe contrasens.
Palidă și tremurând toată, am tras mașina pe dreapta și am așteptat sosirea lui Ștefan, coborât din calul Cel Mare și Alb, cu girofar.
La geam s-a prezentat un domn ofițer înalt, lat în spate, pe care uniforma de polițist rutier cădea obscen de bine. Blond închis, bronzat, ochi albaștri. S-a prezentat scurt „Agent Lucas” și mi-a cerut să îi prezint actele la control. În timp ce eu mă bâlbâiam amețită pfff, la ăsta și numele e prezentabil, omul aștepta, în poziție regulamentară, actele solicitate. I-am înmânat talonul.
– Carnetul, doamnă
A urmat asigurarea mașinii
– Vă rog să îmi prezentați carnetul
Am scos cartea de identitate. De fapt, cărțile. A mea, urmată de a mașinii. Extrem de calm, agentul Lucas a insistat:
– Vă mai precizez odată: aș vrea să îmi dați carnetul de conducere. Aveți unul, așa-i?
Eu scobeam preocupată în portmoneu, vă jur ca îmi era frică, sălbatică, violentă, să scot dovada. Cu cartea mea de identitate în mână, agentul Lucas a articulat clar:
– Doamna Găină, pentru ultima dată, ca să nu vă dau pe stație, vă rog să îmi prezentați carnetul de conducere
Mintea mea căuta febril soluții în timp ce mă gândeam ia uite, băbăiatule, ăsta nu a jucat table în ora de gramatică, știe treaba cu doamna Găină sau făi Anco. Și e din Galați.
N-am găsit soluții, i-am întins cu mâna tremurândă, dovada.
S-a uitat la mine cu milă și a zâmbit fin, în colțul gurii:
– Adică aveți dovadă?
– Da. Pentru că din nefericire, am fost implicată într-un accident, în care nu am avut nicio vină, dar mi s-a ridicat totuși carnetul. Pe nedrept.
– Sunt convins, chiar pot să cred, adică eu v-am oprit pe contrasens, în timp ce făceați semne obscene partenerilor de trafic care circulau regulamentar, pe sensul lor de mers. De ce mergeați pe contrasens?
– Nu sunt din oraș, vedeți că mașina e de București, nu știam …
– Doamnă – mi-a retezat-o scurt – dar semnul de interzis, știți, cel mare și roșu cu dungă albă, nu l-ați văzut? Adică acela înseamnă „interzis accesul” și la Londra, și la Galați, și – ultima dată când am verificat – însemna același lucru, inclusiv la București. Deci, luați-vă dovada înapoi, că dacă ridic asta, pierdeți și carnetul. De tot. Și trebuie să o luați de la capăt cu școala, examinarea și tot procesul. Și ar fi păcat, că vă văd talentată. Și cu tup…astaaa, curaj. Unde locuiți? Nu vă întreb la București, asta am văzut deja, ci aici, în local.
Aproape am șoptit adresa, roșie până în albul ochilor. Omul a continuat:
– Vai de mine, e în celălalt capăt de oraș. Luați-o la dreapta, vedeți că e interzis, dar am văzut că aveți experiență. În tot cazul, nu mai înjurați șoferii care vin din față, oamenii sunt pe dreptul lor. După care, faceți iarăși dreapta, ieșiți în bulevardul principal și de acolo, prima stânga e strada dumneavoastră. Parcați mașina și va rog frumos nu mai ieșiți în trafic decât dacă e obligatoriu. Și doamnă …. nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Cu respect, să trăiți, sărut mâna.
Așa s-a încheiat întâlnirea mea cu sergentul Lucas. Dar nu și odiseea cu poliția română. Căci dacă nu ar fi nu s-ar (mai) povești, doar că într-o altă zi, ca să nu vă plictisesc – mi se pare mie sau am fost, involuntar, și poetă?!?
