Începutul poveștii se găsește aici – Victor, mulțumesc încă odată pentru ocazia de a ne încrucișa condeiele. Îmi doresc să nu rămână singulară. Ocazia, zic 
***
Eram colege de mult timp dar ne salutam politicos și făceam câte un small talk de conveniență doar atunci când era absolut necesar. Fără să fim ciufute sau anti-sociale, evitam ambele, cât puteam de grațios, apropierile banale, de circumstanță sau conjunctură. În tot cazul, știam și eu – ca și tot biroul – că avea o aventură cu unul dintre colegi. Nu judecam, nu comentam, nu mă asociam cu cei care o forfecau pe la colțuri. Dumnezeu știe cum ajunsese așa, pe mine nu mă interesa foarte mult, fiecare are propria colecție de lucruri dubioase, nespuse, dureroase. Nu neapărat în ordinea aceasta. În fine…
De obicei, când am treabă prin clădire, îmi place să folosesc scările. Întâi a fost un pretext, practic sala la care nu ajung niciodată. Apoi, a devenit obișnuință, știți cum e, că-s greu bătrânii de pornit dar de-i pornești … merg doar pe scări.
Ieri am avut de rezolvat o situație la contabilitate. Biroul meu este la etajul cinci, contabilitatea la doi. Am deschis ușa de la scările de serviciu și, când puneam pasul pe prima treaptă, i-am auzit. Colegul nostru era foarte vocal iar ea îl întrerupea, din când în când, spunându-i calm: te rog, lasă tonul acela mai jos. El iarăși se lansa în tiradă, ea intervenea calm: te rog, lasă tonul acela mai jos.
Mă întrebam ce ar trebui să fac eu, după cum mă întrebam dacă eram singura care ascultă conversația. Căci ei erau undeva între etajele trei și patru, estimam eu, după intensitatea vocilor. Se auzeau pe toată casa scărilor.
M-am aplecat peste balustradă, sperând ca vreunul dintre ei să mă vadă. Eu i-am văzut, nu mă înșelasem, erau pe scările care coborau la trei. Ea stătea lipită de perete, cu brațele încrucișate peste piept. Strâns. Îi vedeam vârfurile pantofilor. Picioarele erau, și ele, încrucișate. M-am gândit mecanic: fata asta nu doar că nu îl ascultă dar o deranjează ce spune. Când am auzit despre ce e vorba, m-a deranjat până și pe mine.
– Nu asta voiam amândoi? Să plece? Nu înțeleg, care e problema acum? Foarte bine că a plecat, de unde toată tristețea asta? O să trec pe la tine cât de des pot. Și am să o părăsesc și eu pe Cosmina. Ăăă, la un moment dat. Acum imediat nu pot, dar nici nu am promis că aș face asta. Cum adică să nu ne mai vedem, de ce să nu ne mai vedem?
– Lasă, te rog, tonul acela mai jos …
– Nu ești rezonabilă. Chiar nu reușesc să te înțeleg. De unde tot comportamentul ăsta, ce s-a întâmplat?
– A plecat Geo. Înțelegi? Geo, soțul meu, a plecat . Eu nu am vrut să plece, nu mi-am imaginat că așa ceva ar fi cu adevărat posibil.
– Cum adică? În ce sens? Nu reușesc să înțeleg, ai spus mereu că mă iubești.
– Așa am crezut. Am fost îndrăgostită de tine. Foarte îndrăgostită, nu sunt sigură nici măcar că există termenul acesta, dacă se poate să fii „foarte îndrăgostită”. Dar când a plecat Geo … nu știu să îți spun, nici să descriu. Mi s-a rupt sufletul. Cu zgomot. Ca o cracă uscată s-a auzit, a pârâit până în plăsele. Și acum simt sunetul cum îmi reverberează în cavitatea stomacului. Se aude cu ecou, ca în peșteră. Gol. E gol acolo. De tine am fost îndrăgostită. Geo era omul meu, înțelegi? Nu e vina ta că nu am știut dar nu se mai poate nimic; nimic nu se mai poate. Asta a fost.
– Glumești…
– Așa ți se pare?
– Sunt convins, nu mi se pare. Cum adică să îmi spui mie că ăla era omul tău, că ți s-a rupt nu știu ce, despre ce vorbim aici, femeie? Eu o să fac …
– Lasă, te rog, tonul acela mai jos …
– Nu-mi mai tot spune tu ce să fac eu. Îți spun eu ce am să fac. Eu am să …
– Nu ai să faci nimic sau ai să faci totul, orice vrei tu. Nu e nici treaba, nici grija, nici problema mea. Ai să faci tot ce vrei tu și pe mine ai să mă lași în pace. Definitiv. Când a plecat, Geo mi-a spus că trebuia să îl iubesc înainte, nu după. Am să îl citez, pentru că a avut dreptate: dacă voiai să faci ceva, trebuia să faci înainte. Nu după. Nu acum. Omul care conta a plecat, pentru mine și pentru el totul a devenit prea târziu. Și orice aș face eu acum, nu mai contează. Ce am făcut eu, „noi”, greșit, de l-am făcut să plece, nu mai contează, de asemenea. Rămâi sănătos.
***
Am înghițit în sec. Mi-am tras nasul. Mi-am dres vocea. Am început să fredonez un început de melodie. Am trecut pe lângă ea, care urca scările. I-am zâmbit, dar cam forțat și prefăcut. Mi-a răspuns la zâmbet. Cu sinceritate. Și pe când mă gândeam că va trebui să îl salut și pe el dacă nu va fi plecat de pe scară, am auzit-o zicând: auzi, n-ai chef de o cafea? Tare?
M-am întors către ea, i-am zâmbit cu toți dinții, și am răspuns:
– Ba da, dar nu în companie, hai la Starbucks, alături. Fac eu cinste
