Memoria noastră e selectivă. Când zic (mă rog, scriu) memorie, mă refer la ce își amintește sufletul. Dar, mai ales, la modalitatea în care alege să o facă. Aparent, fără nicio legătură. Pe mine, de obicei, mă lovește când conduc. Sau când merg. Când sunt în mișcare, în tot cazul. Nu e foarte vesel, ai zice că amintirile vin peste tine, de obicei, atunci când ești relaxat. Odihnit. Când meditezi. Sau când dormi. Ei bine, nu. Nu și pace. Conduc și se oprește coloana, pentru că e trafic? Poc, o amintire cu mine, firavă, negricioasă și cu două codițe zburlite, îmi bate discret în geamul de la mașină. Nu apuc să îi zâmbesc că puf, până în următorul semafor, o alta, cu mine însărcinată, îmbrăcată cu o salopetă scurtă, scurtă, scurtă – Doamne, iartă-mă, ce minte N-aveam atunci, la nici 22 de ani împliniți…și tot așa, ați prins ideea da, ca să nu ne prindă dimineața.
Ieri dimineață, nu aș știi să spun cum (dar am să vă povestesc totuși), din rondul de la Piața Romană, m-am trezit proiectată în Berlinul începutului de mileniu. Anul de grație 2000, început de septembrie. Nu vă spun câți ani aveam, e lipsit oricum de relevanță. Aflată la începutul unui proces de divorț, recent angajată la o multinațională de răsunet, ca asistentă personală a directorului general și totodată, responsabilă de importurile companiei pe teritoriul țării. Zambilă. Cred că e un cuvânt care descrie foarte bine ce eram și cum eram eu, la momentul respectiv. Zambilă fiind, am plecat ca o zânică, în prima mea deplasare, cu avionul, în afara țării, fără să mă preocupe prea multe lucruri. Cum ar fi că nu vorbeam germana, cum ar fi că de ce, oare, m-ar fi luat directorul general în delegație pe mine, abia angajată și care încă mai aveam de învățat despre firmă și produse, cum ar fi că toate duamnele de la contabilitate comentaseră și se schimonosiseră în multe feluri, iar când m-am dus să întreb de diurnă, bilete de avion, condiții de călătorie, îmi explicaseră cumva din colțul gurii că nu ar trebui să îmi fac nicio problemă văzând că sunt cu șeful. Sincer vă spun … nu prea mi-am făcut.
Nu vreau să mă pierd în detalii, nici să vă descriu cum a decurs primul meu zbor, primul meu contact cu Occidentul pe care îl reprezenta Berlinul, proaspăt unificat și el. Impactul devastator pe care l-a avut asupra mea imaginea drogaților tatuați, cu piercing-uri, cu creste neonaziste, care se injectau pe stradă, lângă gurile de metrou. În comparație stridentă cu clădirile impunătoare, un amestec eclectic de vechi și nou, cu magazinele lucioase ca niște oglinzi gigantice, cu hotelul elegant, de lanț, cu camere imense și mic dejun bufet. Eram ca Scufița Roșie, pierdută în pădure, cu tot cu lupul aferent. Am zis camere? V-am zis și că nu vorbeam germană?
Ok, atunci vă spun și că la hotel era rezervată doar una bucată cameră. Dar eu tot nu am înțeles nimic. Le-am măscărit, în engleză, pe doamnele de la recepție și i-am zis zâmbitoare șefului meu că vai, dar câtă neglijență, să încurce în felul acesta rezervările, ditamai hotelul, zău așa, mai mare jena. Și tot nu am observat că șeful era mai încurcat chiar decât erau camerele. Zambilă, atât am de spus în apărarea mea. Dar pentru că, totuși, competentă ca asistentă și ca organizator, eram o zambilă care a căpătat camera ei, pe palier de fumători (nu eram fumătoare însă cum nici șeful nu era, am zis să fim siguri că nu ne încurcă iarăși ăștia camerele. Acum eram pe etaje diferite). Ajunsă în cameră, după ce m-am învârtit și strâmbat în baia imensă, în oglinzile impecabile, după ce mi-am desfăcut mica mea valiză de călătorie de împrumut, am început să și raționez. Era sâmbătă, IFA (InternazionalleFunkAustellung – ei, cum e posibil să îmi amintesc, atât de precis, asta?! Germană tot nu vorbesc) urma să înceapă abia luni, era după amiază devreme, nu aveam nici măcar o marcă germană – nu exista moneda unică – în buzunar, pentru că eram cu șeful, ce aveam să fac eu până luni, hă?
Și pe când meditam eu la asta privind lung, pe fereastră, m-am trezit cu o bătaie ușoară în ușă. Păi, cine să mă caute pe mine, în Berlin, după amiaza devreme?! Șeful, evident, care se gândise – nu-i așa? – să facem o ședință legată de ce trebuie și cum trebuie să ne desfășurăm la târg, la standul companiei. Ei bine, zambilă și naivă mă recunosc, dar proastă nu. I-am explicat că putem face câte ședințe își dorește el dar nu în camera mea, am putea bunăoară să mergem să văd și eu Berlinul că tot am/ avem atât timp liber și să discutăm, eventual la masă, că uite, imediat vine seara și eu diurnă n-am, că de la contabilitate mi-au spus că nu am nevoie, dacă sunt plecată cu el.
Nu i-a picat bine ba, dacă mă gândesc astăzi, i-a picat chiar prost tare, la morala pe care mi-a făcut-o la masă. Masă pe care am luat-o într-o șaormerie turcească, unde a comandat un pui întreg la rotisor, cu tot cu cartofii prăjiți aferenți, că era mult și ieftin. Nu îmi plac cartofii prăjiți (da, știu, sunt o dubioasă, așa și?), nu mănânc decât în cazuri extreme, iar acela nu era un caz extrem. Nu îmi plăcea nici puiul la rotisor. Am mâncat puțină salată, am înghițit cu noduri și cu lacrimi, ascultându-l cum îmi spune că nu a crezut despre mine că sunt așa (nu mă întrebați definiția lui așa, nu o știu nici astăzi), că el a vrut să îmi facă o surpriză, a crezut că vom petrece un weekend frumos împreună, atâta lipsă de recunoștință nu a văzut niciodată, păi eu cred că biletul de avion și toate cele sunt gratis … am început să îmi calculez șansele de a ajunge în România repede, având doar pașaportul cu viza la mine și nimic altceva, nici bilet de avion, nici bani, nimic. Nu am calculat mult, că am înțeles repede că șansele erau mici, foarte mici, spre inexistente. Am continuat să mestec rar, privind în gol, în timp ce șeful îmi spunea să mă adun, că mâine urmează să ni se alăture o delegație din străinătate, condusă de fratele lui. Și să fiu atentă că fratele lui este un om foarte important, extrem de bogat, multimilionar în dolari bogat gen, un bărbat adevărat, talentat, un businessman de temut, să nu mă arăt așa răvășita, să îl fac de râs.
Nu știu cum a trecut noaptea aceea și prima jumătate a zilei următoare, la ce m-am gândit, cât aș fi vrut să cobor la bar să beau un pahar mare de whisky, dar cu ce să fi făcut asta?!? Habar n-aveam pe atunci că există minibar în cameră, că și dacă vrei să bei ceva la bar, ceva-ul poate fi pus pe cameră și se achită la final – sfântă naivitate și rău e, uneori, să fii tânăr și fraier, mai ales într-o țara occidentală, când tu vii din România fostă comunistă și până și Pepsi Cola ți se pare produs de lux. Noroc că, între timp, m-am făcut mare 
A doua zi, la orele paisprezece, urma să aterizeze fratele cel celebru și foarte bogat, iar noi aveam să îl luăm de la aeroport cu mașina de lux închiriată special în acest scop.
Pe când am ajuns la aeroportul din Berlin, mie îmi era cald, foame și rău. Ca să fie tabloul complet, aveam nevoie să merg la baie. Șeful s-a strâmbat și mi-a spus că îi pare rău dar avionul fratelui a aterizat și el nu îl poate lăsa să aștepte. Eu m-am strâmbat și i-am spus că e în regulă, atât timp cât își asumă că îl va transfera pe distinsul frate la hotel, într-o mașină care va avea bancheta udă. Una peste alta, am plecat în fugă să caut o toaletă (deci repet, pe aeroportul din Berlin. Pentru cine a fost, acolo sau în oricare alt aeroport internațional, toaletele nu se găsesc exact la primul colț) și tot în fugă m-am întors către locul de parcare, douăzeci de minute mai târziu.
Alergând ca disperata, să nu mai aștepte domnul niciun minut în plus, m-am lovit cu toată puterea de cineva. Am căzut ca fulgerată. De deasupra mea, cel de care mă izbisem îmi întindea o mână fermă, bărbătească, cu un ceas elegant la încheietură, să mă ajute să mă ridic. Posesorul mâinii, al ceasului, și al celor mai albaștri ochi albaștri pe care îmi fusese dat să îi văd până atunci, îmi zâmbea, cu căldură și îngrijorare, în timp ce își cerea, tot el, scuze: I am awfully sorry, m’am, I hope you are ok. I-am împins mâna, cu aroganță și obrăznicie, și gândindu-mă că nu are cum să mă înțeleagă, l-am înjurat în cea mai neaoșă și vulgară limbă română. Apoi, am continuat să alerg până la mașină. Ajunsă, m-am uitat îngrijorată la vânătăile imense, de pe mâna, respectiv piciorul drepte, care începuseră deja să se coloreze în violet, și nu am băgat de seamă când șeful meu, care plecase bombănind, s-a întors cu fratele cel bogat și de temut … de care mă izbisem anterior și pe care îl înjurasem atât de barbar. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, m-am văzut umilită, concediată pe loc, obligată să caut ambasada, într-o țară a cărei limbă nu o vorbeam. Și eram singura responsabilă. Eu, aroganța și gura mea mare. Am întins o mână tremurătoare, în timp ce șeful făcea prezentările. În engleză. Mai aveam o șansă. Poate nu vorbea română, până și șeful meu mai avea scăpări iar el era demult în țară. Am simțit o urmă de speranță crescandu-mi în suflet și am spus cu o voce în care se distingea, clar, hohotul de plâns how do you do, Sir, it’s a pleasure meeting you. Mi-a strâns mâna ferm și m-a privit în ochi, în timp ce îmi răspundea e o plăcere să vă cunosc, doamnă.
In limba română. Doamnă….
Urcată în mașină nu mi-am mai putut ține suspinele. Șeful meu era perplex, mi-a scrâșnit printre dinți adună-te odată, înainte să își ia locul la volanul mașinii. Însă până ca el să apuce să intre în habitaclu, fratele lui, care în loc să i se alăture pe locul pasagerului, se urcase lângă mine, în spate, mi-a spus șoptit, strângându-mi discret mâna: a beautiful lady should never cry. Nor curse, either. Please, stop crying. And please, do not ever curse, regardless of the language you are using.
Din momentul acela s-a schimbat Berlinul, ziua, viața mea toată. Nathan a intrat în viața mea brusc și de atunci a tot venit, o vreme suficient de lungă, cât să conteze. Spunându-mi mereu același descântec fermecat a beautiful lady should never cry. Da, e adevărat că era bogat. Foarte bogat. Dar dincolo de orice, este până astăzi un om excepțional, cald, inteligent, atent la oameni și la nevoile lor. Un șef carismatic, un lider adevărat, iubit de oamenii săi, un om de afaceri apreciat. Se spune că unii oameni sunt lecții iar alții sunt daruri. Nathan a fost, pentru mine, o lecție în dar și un dar din care am învățat multe lecții importante. Despre excelență. Despre generozitate. Despre cum să nu uiți niciodată cine ești, de unde vii, unde te duci. Unde ne ducem toți, de fapt. Mi-a arătat locuri, m-a învățat lucruri. M-a învățat să negociez, m-a învățat să aștept, să îmi țin promisiunile. Mi-a demonstrat, practic, de ce are aplicabilitate zicala aceea cu e mai bine să taci și să te creadă oamenii prost, decât să vorbești și să înlături orice îndoială. Mi-a luat cadouri, m-a dus la cele mai frumoase spectacole, în cele mai exclusiviste locuri dar nu am reținut nimic din toate acestea, pentru că nu despre asta a fost vorba. Relația noastră a durat până în momentul în care l-am cunoscut pe și m-am îndrăgostit de actualul meu soț. Îmi aduc aminte foarte clar ziua aceea, ultima noastră întâlnire față în față. Eram în București de data asta, ne vedeam la restaurantul unui hotel luxos. Era iarnă, nămeți mari și foarte frig afară. M-a așteptat în fața hotelului. Nathan avea o eleganță de modă veche dar care, paradoxal, nu se demodează deloc, niciodată. În liftul care ne ducea către restaurant a început s-a auzit, dintr-o dată, un cântec vechi, extrem de frumos: Please, release me, let me go. Exact ca odată demult în Berlin, ochii mi s-au umplut de lacrimi și am oftat adânc. Nathan m-a privit din lateral și m-a întrebat:
– Is that serious?
- I am afraid so, am înghițit eu în sec.
- Than you should be glad not sad. Did I not teach you anything? A beautiful lady should never cry. Ever.
Mi-a luat mâna, mi-a zâmbit cu același zâmbet, cu care îmi zâmbea doar mie. La plecare, m-a sărutat, discret, pe frunte. Nu, nu mi-a urat să fiu fericită, nici să am noroc, nici să facem copii frumoși și case solide. Oamenii care se iubesc nu sfârșesc niciodată fiind prieteni și discutând despre grătare, despre vreme și despre școlile la care le merg copii. A fost prima, singura și cea mai frumoasă lecție despre renunțare. Pe care eu nu am fost în stare, mai târziu, să o aplic.
M-a mai sunat uneori. Mi-a mai trimis flori. Uneori. Într-un an, de un 1 octombrie, când aveam o zi cu adevărat urâtă și grea, am fost sunată de la recepție, să mi se spună că am primit un colet, pe care trebuie să îl preiau personal. Am protestat, înciudată și am rugat portarul să îl preia el. Mi-a spus că e imposibil. Am coborât. Coletul conținea un Allure – unul dintre parfumurile mele favorite, de suflet – și un buchet mare de trandafiri crem. Un bilețel discret spunea așa: I know sometimes in October is your birthday but I am old enough not to remember the date. So, it’s October, Happy Birthday! Din momentul acela mi s-a schimbat dispoziția, ziua, viața toată.
Am răspuns cu un sms scurt It’s sixteen and you are not old. Thank you! Răspunsul a venit aproape instant I knew it was sixteen but you deserve a lifetime to celebrate. I offered you one month. It’s not enough.
Nu mi-a mai cerut, niciodată, să ne vedem după seara aceea, în care a renunțat la mine, pur și simplu. Fără să se lamenteze, fără să protesteze, fără să pună întrebări.
Dacă îl cheamă Nathan? Ei, cred că o să murim întrebându-ne. Dar altfel, există cu adevărat, nu este doar o poveste. Ce a fost și cum a fost el, e incomparabil mai frumos decât povestea lui. Iar eu, sunt foarte recunoscătoare că am avut privilegiul să îl cunosc.
Și mă gândesc așa, că o vreme, poate nu mai merg cu mașina pe traseul cu Piața Romană
