Când viața bate filmul … de comedie (II)

IMG_0567

Să-i dăm doamnei cafeaua, zic

Nu îmi place aglomerația. V-am mai spus asta. Nu îmi plac oamenii. Și asta v-am mai spus. Prin urmare, o să înțelegeți singuri ce mult mă bucur când am de mers în zone supra-aglomerate. Cum sunt mall-urile. Sau concertele de muzică – este și motivul pentru care am fost doar la unul singur. Îmi propusesem, pentru această viață, două: Robbie Williams, după ce am văzut înregistrarea Knebworth-ul de m-am plictisit și U2 după nimic, doar ascultând vocea lui Bono. Eh, lozul câștigător l-a tras Robbie, nu-mi pare rău dar a fost de ajuns. M-am decis că Bono pe cd sună minunat, Bono live cu șaptezeci – optzeci de mii de oameni în cârcă sau de-a dreapta și de-a stânga, sună înspăimântător, de-a dreptul.

Așa, să nu deviem.

În ziua de care povestim, căpătasem acest task „challenging” – o mizerie, după cum urmează să vă dați seama, dar viața mea profesională merită, singură, un roman, în fine, nu mai insist – de a cumpăra o floare în ghiveci, nici copac să fie, dar nici prea mică,  cine știe, poate că un mandarin ar fi fost potrivit, dar nu un mandarin mare. Sau o ferigă sălbatică, ceva mai altfel? Sau o orhidee, dar orhideea să fie totuși mare, opulentă, specială, nu „toate prostiile” care se găsesc „pe toate drumurile”. Și neapărat să mă duc eu, că simțul meu estetic, și ochiul meu, și priceperea cu care maximizez eu rezultatele, în timp ce minimizez bugetul … ce să mai, am plecat val vârtej că dacă mai stăteam un pic mai că m-aș fi pupat singură, în oglindă, de cât de pricepută eram.

Pe drum, deși plecasem către florăriile din Dorobanți, m-am gândit că aș fi mult mai eficientă – din toate punctele de vedere, inclusiv al costului, pam – pam – dacă m-aș duce la Ikea. La urma urmei, dacă nu găseam în Ikea, m-aș fi putut duce pe galerie la Carrefour sau poate chiar în mall, că știam vreo două florării prin subsol.

Am ajuns la Ikea și nici nu am apucat să intru bine în parcare că deja aveam tensiunea șaisprezece. Era cândva în timpul săptămânii, aproape de miezul zilei, iar parcarea de la Ikea era plină de nu aveai loc să arunci un ac, nici vorbă să parchezi o mașină. Am dat câteva ture și pe când bombăneam mai cu foc, numa’ ce văd frumusețe de Volkswagen că degajează fix din fața intrării. M-am rugat de sănătatea șoferului, i-am urat să-i trăiască nevasta și copii și să-i dea firma o primă mare de Crăciun, am parcat și am plecat să îmi fac treaba. O să râdeți, dar probabil că universul apreciase că m-a chinuit destul cu parcarea, drumul și chiar cu sarcina în sine, astfel încât am găsit numa’ imediat o frumusețe de mandarin, plin cu fructe mici dar colorate splendid, cu niște frunze lucioase, de un verde sănătos și întunecat ca un lac vulcanic. Am cumpărat repede și un ghiveci de ceramică colorată ca să se asorteze și, bucuroasă nevoie mare că am scăpat așa repede, m-am grăbit să îl duc la mașină. Și în timp ce îl cazam pe locul pasagerului și îl înhămam în centură m-am gândit că aș merita – de merituoasă care sunt eu merituoasă – să îmi fac cinste cu masa de prânz.

Am încuiat mașina, am intrat înapoi în locul de pierzanie și m-am prezentat, politicoasă, la ditamai coada, atâta câtă este ea de fiecare dată, în restaurantul de la Ikea. Ca să înțelegeți puțin contextul, eram îmbrăcată cu o fustă foarte lungă și foarte vaporoasă, modelul „de zânică”, căci astea îmi plac și asta port de obicei, o bluză oarecare și o centură lată, elastică, în talie. Am ajuns la casă, am plătit ce luasem, m-am îndreptat, cu tava în mâini și legănat, către scaunele tip bar de la fereastră. Așa mănânc eu, mi-e mult mai bine dacă supraveghez câte ceva: o parcare, mașinile, felul în care oamenii le mai zgârie și tamponează pe acestea din urmă. Mă rog. Ce trebuie să mai știți despre mine e că sunt lejer obsesiv-compulsivă, treabă dublată de sindromul gură-cască. Ca metode de contracarare a acestor mici neajunsuri, sunt ordonată până la patologic și îmi țin toate lucrurile în locuri prestabilite, pe categorii; de exemplu, cheia de la mașină stă mereu în mână sau în buzunărelul mic de la geantă. Telefonul stă în sertarul special al mașinii sau în mână. De aceea, mi se întâmplă de multe ori ca, atunci când cobor din mașină, dacă vorbesc la telefon și îl țin la ureche, să mă albesc precum Tom în desenele animate, când nu îl mai văd la locul lui. Prietenii și familia m-au învățat deja, dacă fac o pauză lungă când sunt la telefon și respir agitat, îmi spun fără menajamente: e la ureche, încuie mașina și mergi liniștită, vezi unde pui cheia :-) 

Am dat să mă așez la masă să mănânc când am observat că nu am cheia de la mașină în mână. Șoc și groază, nu era nici în buzunărelul mic de la geantă. Nici pe tavă. M-am lipit disperată de geam, mașina era acolo, ba vedeam și mandarinul. Deci nu se furase nimic, deocamdată. Am smuls tava de pe masă și din trei pași apăsați eram la casă. Coadă, ca la Vadul Lat. Casiera tocmai înregistra un bon. Am pus tava jos și am spus:

Bună ziua, am uitat cheia de la mașină aici la dvs. E un Ford

Femeia m-a privit ușor crispată dar a răspuns calm:

Nu e nimic aici la mine, unde ați uitat-o?

- Doamnă – mă inflamasem deja – am plecat acum două minute de la casă…

Femeia șopti:

Știu, îmi amintesc. N-ați fost mulțumită că v-am spus că nu merge POS-ul

- Aha, ok, deci mă știți. Bun. Cheia de la mașină era pe tavă – aberam, de fapt nu îmi aminteam și pace ce făcusem cu ea dar mă gândeam că poate o lăsasem pe tavă, sau pe la ea pe tejghea, ca să scot portmoneul din buzunarul de la mijloc al genții. Acolo e locul lui.

Femeia a mai oftat odată și a continuat la fel de calm:

Îmi pare rău doamnă, la mine aici chiar nu e nimic. Puteți să mai verificați o dată geanta?

Roșie la față și plină de nervi, cu oamenii de la coadă care începuseră deja să vocifereze și țâțâiau demonstrativ, am răsturnat toată geanta pe tavă:

Duduie, mă faci nebună? Na, iacă geanta, cheia nu e. Sper că măcar mașina mai e. Aș vrea să vină șeful de magazin sau de tură, oricine, n-am văzut în viața mea așa ceva, adică să fiu prostită pe față

Deși era vizibil că se enervase și ea, femeia s-a executat și a chemat șeful de magazin. Omul a venit, a făcut casa, a căutat pe sub casă, puțin mai avea să îi facă și doamnei percheziție corporală. În timpul ăsta, toată lumea din perimetru, asista ca la circ. Unii țineau cu mine, biată victimă, alții țineau cu „casa” și comentau  – doamne, doamne, câți nebuni văd oamenii ăștia toată ziulica, e de mirare că nu-și iau câmpii. Când deodată, de la coadă, se aude clar, peste tot balamucul și zumzetul de fond, o voce baritonală, cu timbru ca un cristal și plină de ironie:

Doamnă, scuzați, credeți că ar fi posibil să căutați – de fapt, toți să căutăm – cheia al cărei breloc vă atarnă la cureaua din talie?! 

Un bărbat înalt, 30+, brunet, cu niște ochi albaștri laser și un tricou polo alb, cu guler, se uita țintă, când la mine, când la talia mea, cea sugrumată în curea elastică. S-a făcut o liniște de îmi auzeam inima bubuind. Am dat să spun ceva dar m-am înecat. Am vrut să îmi așez telefonul în geantă și l-am scăpat pe jos. Am simțit cum îmi iau foc urechile și, odată cu ele, tot capul. Am luat tava, am bălmăjit ceva ce aș fi vrut eu să fie niște scuze și am plecat de acolo umilită, îngropată, cu toți oamenii uitându-se după mine, unii râzând, alții comentând în toate felurile. Am trântit cheia cu năduf pe tavă, am mâncat în grabă nici măcar jumătate din ce-mi luasem și am luat bonul cu mine, deoarece intenționam să îmi iau cafeaua de jos, la pachet, că să nu mai stau în oprobriul public.

Am coborât, m-am așezat cuminte la coadă – asta era parcă și mai mare decât aceea de sus, părea că se dau gratis hotdog-ii – și, când am ajuns în față, am explicat politicos că am plătit o cafea sus și aș vrea să o iau de la ei, de jos, la pachet. Căci și dacă – să zicem – aș fi băut-o sus, oricum dacă plătești o cafea, poți bea câte simți că duci. Doamna de la casă mi-a spus că nu se poate, că au gestiuni separate și că deși înțelege logica mea, în fapt, în practică nu e chiar atât de simplu.

M-am enervat instant, nici nu am mai stat să mă gândesc și am început să vociferez, inclusiv cu mâinile:

Duduie, ce mama naibii e așa complicat, aș vrea să înțelegi ce îți tot spun aici și să nu mă iei de fraieră  …

Nu am apucat să termin tirada, fata de la casă holbase la mine niște ochi de mai să îi sară din orbite, când am auzit clar, răspicat, de undeva de la finalul cozii:

Eu zic să îi dăm doamnei cafeaua, dacă e necesar vin eu și v-o plătesc dar cred că e mai bine pentru toată lumea dacă doamna își primește cafeaua la timp și în bună regulă

Da, exact. Ochii ca laserul, același tricou polo cu guler, alb. De data asta râdea de se zguduia, cu toți dinții la vedere. Și avea un zâmbet de star de cinema, Tom Cruise s-ar fi simțit umilit. M-am asigurat că am cheia și telefonul în mână, mi-am strâns geanta lângă corp, am băgat capul în pământ și am ieșit aproape în fugă din magazin. O luna încheiată n-am mai dat pe la Ikea. Și încă am tendința de a fugi când văd câte un tricou polo alb tras pe o siluetă masculină înaltă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>