Nici eu, să știți! Acum cinci ani, când am înființat site-ul, scriam aceasta . Imediat după, m-am reangajat. Și chiar dacă, la interviu, doamna director mi-a spus cinstit că singurul ei mare regret este că nu mă poate angaja să îi fiu asistentă personală, deoarece multinaționala care mă oferta nu avea prevăzut astfel de post în organigramă, poziția ofertată a fost aceea de director. Administrativ, ce e drept, dar totuși director. Membru al board-ului chiar. Și astfel, dacă mai aveam orice urmă de dubiu, aceea s-a dizolvat odată cu contextul și contractul semnat. Deci, cu adevărat o asistentă de top poate fi tot ce vrea ea, inclusiv director în multinațională.

A fost o aventură frumoasă jobul acela, ultimul meu job ca angajat. Mi-au dat aripi oamenii aceia, m-au investit cu încredere, echipa mea m-a răsplătit, întrecând orice așteptare am avut, vreodată, de la orice fel de coleg. Echipa mea era formată din asistente și din secretare, dar ah, ce asistente și ce secretare! Am rămas cu niște prietene pe viață și cu câteva exemple de ce vrea să zică devotamentul, profesionalismul, munca făcută cu seriozitate și implicare. Dar, mai ales, oamenii aceștia, care m-au angajat, m-au trimis la școală. Da, măi, șoc și groază, m-au trimis la școală! Să învăț ce înseamnă lider, ce vrea să zică acela coaching și un coach profesionist, care să te acompanieze corect și concret, atunci când ai de luat decizii! M-au învățat să gestionez stress-ul, conflictele, să îmi organizez timpul cum scrie la carte, nu cum dictează șeful. M-au învățat ce va să zică aceea schimbare și cum se trece prin ea….

Și deși nu aș fi crezut asta niciodată, atât de tare mi-a plăcut, că ulterior m-am dus eu singură, de capul meu și pe banii mei, să continui învățarea.

Au fost ani interesanți aceștia cinci, ani fără concedii, pentru că în concediu mă duceam la cursuri. Nu neapărat ca să învăț eu, și de asta, dar în principiu ca să învăț alți oameni. Ca să le arăt că se poate! Căci, vorba aceea, dacă fusesem capabilă eu, o secretară – fie ea și de top – sigur putea oricine!

Au fost ani grei aceștia cinci, mi-am ieșit din minți, din programe, din orgolii și chiar din piele, de multe, prea multe ori.

Știu să povestesc despre fiecare zi din aceștia cinci ani, iar asta e mare lucru pentru că asta înseamnă că am fost prezentă în viața mea!

Știu să spun când am scris, singură, prima formare de gestiune de conflict, de la cap la coadă. Primul training de Time Management. Apoi de negociere. Apoi de Inteligență Emoțională, iar pe acesta din urmă l-am scris plângând și cu maxilarul strâns, practic am testat pe mine, înainte să predau altora, ce înseamnă să îți identifici, conții și ulterior vindeci emoțiile.

Apoi cursul de Profiling. Pe care l-am făcut de trei ori, după a treia, profesorul – care astăzi îmi este prieten și coleg – a zis că mă primește gratis de acolo înainte, pentru că nu vrea să se simtă vinovat că mă taxează, când e evident că nu pare să am suficientă capacitate intelectuală :). Nu mai avusese niciun elev atât de încăpățânat ca mine. Însă eu știam ce vreau, voiam să fiu la fel de bună ca el (probabil că nu sunt, până azi nu sunt, dar ajung eu într-o zi  :D) iar asta nu se poate decât muncind. Studiind. Am devenit primul profesor acreditat al metodei și colegă cu el, cel care o crease. Apoi cursul de citire și interpretare al microexpresiilor, legătura cu emoțiile, apoi școala de hipnoză ericksoniană, cea de terapie prin regresie (prima, căci acum sunt studentă la a doua. Altă metodă, eu am vrut să o știu și pe aceasta, iaca, meteahnă de secretară, studiem tot!), formările în comunicare non și paraverbală, în terapii alternative și complementare.

Deci, cum vă spuneam, habar nu am avut cum și ce am să fiu peste cinci ani, puteam să jur că asistentă. De top!

Iar dacă am învățat ceva după tot ce am învățat este că nu am învățat, de fapt, nimic. Că singura măsură, a oricărei evoluții, a fost și va rămâne bunătatea! Cât de bun reușești sau poți să fii când totul în jur e rău! Cât poți să taci, atunci când îți vine să vorbești fără oprire. Cât poți să te vezi, în celălalt, pe tine. Și să nu dai, să nu spui, să nu îl înveți sau cerți, chiar dacă ai cu ce. Inclusiv școală și diplome pentru aceasta!

Iar să fii bun, din păcate, nu te învață nimeni, la nici o școală. Te învață să îți identifici și vindeci emoțiile, să vorbești coerent în fața unui public, oricât de numeros. Să citești pe față, în suflet și în gânduri. Să interpretezi orice mișcare, oricât de mică. Poți învăța orice, dar dacă nu reușești să fii bun, orice învățătură este doar o cărămidă inutilă, pusă într-o construcție care nu va rezista.

Au fost cinci ani excepționali și tot ce am învățat eu a fost să fiu prezentă, să mă strădui, zi de zi, să fiu bună și mai ales, mai ales să nu mai fiu categorică!

Mai ales aceasta, și încă e greu 

Anca, fostă secretară de top, în prezent om. Bun, dacă se poate!

https://www.fermadesecretare.ro/

The post Și ziceți că acum cinci ani nimeni nu a răspuns corect la întrebarea „ce o să faci peste cinci ani”, ă? appeared first on Blogul unei secretare.

Știi ce mi se pare cel mai greu? Să fii consistent. Să faci, în fiecare zi, cu încăpățânare, același lucru. Dacă ai știi de câte ori mi-am promis că am să îți scriu zilnic, zilnic….și dimineață îmi spun că mai e până la prânz, la prânz mă gândesc că poate sunt mai liberă după amiază, apoi îmi spun că diseară, sigur diseară. Și trece ziua, Cătălin, și reușesc ca – după ce nu îți scriu – să mă și învinovățesc cumplit pentru asta. Și îmi dau seama că asta este ce se întâmplă, de fapt, de fiecare dată. Pe de-o parte, nu ne ținem niciodată de ce promitem. Nici măcar față de noi. Iar apoi, intervine și vinovăția. Și de parcă nu ar fi suficientă presiunea, ne mai și încărcăm cu dezamăgirea. Oare câte relații s-or strica din cauza această, Cătăline, tu ce crezi? Știi cum e, ii promiți – de exemplu – că nu mai fumezi. Și chiar ai vrea să nu mai fumezi, la urma urmei de ce nu, în primul rând ție ți-ar prinde bine…dar nu reușești și la asta se adaugă promisiunea încălcată. Te enervează privirile pline de reproș, tăcerea care se lasă când scaperi bricheta. E doar un exemplu, Cătălin, oamenii promit multe: că nu mai mint, că nu mai fac shopping, că nu mai înșeală….că nu mai pierd timpul aiurea, că se apucă de slăbit, că nu mai beau coca-cola, că scriu minim un text pe zi. Și oamenii nu fac asta, Cătălin, eu nu fac asta! Și apoi ne simțim vinovați, vinovăția pune presiune, devenim morocănoși, ciufuți, agresivi. Ajungem la reproșuri, la certuri inutile.

Cum să facem să ieșim din cercul acesta vicios, cum oare? 

Hai că îți scriu mâine, ok?

The post Dragă Cătălin (3) appeared first on Blogul unei secretare.

Habar nu am când trece timpul acesta. Îmi imaginez că e diferit unde ești tu acum, dar să știi că aici, eu aproape pierd socoteala. Nu mai știu nici ce zi este, nici ce anotimp. Oricum, în ultima vreme, s-a schimbat și vremea, s-au schimbat și vremurile, iarna a devenit un fel de toamnă târzie și câteodată, primăvara pare miez de iarnă. Poate că nici vremea nu ne mai suportă, Cătălin, nu știu ce să zic?! Acum e luna mai și arată ca un fel de început de noiembrie, plouă de câteva zile și aud că în țară sunt locuri în care ninge. Ba, am mai văzut și câteva imagini în trecere pe niște televizoare deschise aiurea…nu-mi mai amintesc unde, dar nici nu contează. Vorbesc mult, așa-i? Bine, cu tine mereu am vorbit mult, ai fii surprins acum, să vezi că nu mai sunt deloc cum eram odată. Și încă mă mai gândesc dacă nu cumva ai avut dreptate când ai spus de treaba aceea cu schizofrenia

Cătălin, nu reușesc să mă țin cu adevărat de nimic! Mi se pare că îmi place să fac lucruri, pe care apoi nu le mai fac cu plăcere…mă duc la cursuri și mă entuziasmez că mă duc, doar pentru ca apoi să mă întreb dar de fapt, ce caut eu acolo?! Nu mă simt în stare nici să nu mă mai duc, sunt lucruri interesante și dacă nu am face și câte ceva interesant în viață unde am ajunge?! Cătăline, mă tot întreb, cu toată cunoașterea pe care o aveai tu, cum Dumnezeu a fost posibil să mori totuși? Mda, știu că sună aiurea întrebarea, doar toți murim, dar în cazul tău s-a petrecut foarte ciudat. Și foarte abrupt. Părerea mea, bineînțeles. Te văd cum râzi, să știi, te văd! Fată, eu când ți-am zis că ești schizofrenică te-ai supărat, deci, ca să înțeleg exact, era nevoie să îți cer ție voie să mor? Sau măcar să te anunț, a?

Da, măi Cătălin, ar fi trebuit, serios! Nici să îmi iau la revedere nu am apucat, nici să citesc toate cărțile pe care mi le-ai trimis, să înțeleg de ce le-ai trimis, să discutăm despre ele. Mă întreb uneori ce ai văzut tu la mine…când fac asta – de obicei dimineață când mă spăl pe dinți – mă apropii, mult așa, de oglindă și mă uit atât de atent pe cât îmi permite ușoara miopie pe care o am lately. Și mă gândesc, măi ce o fii văzut omul acela de a zis că pot mai mult, că sunt mai mult, că trebuie să vreau mai mult?! Nu mă prind Cătălin, dar nici nu îndrăznesc să contrazic experiență ta. Și atunci termin cu spălatul pe dinți, mă îmbrac frumos și iau viața în piept. Și tot așa, în fiecare dimineață.

Ce voiam să îți povestesc, că sunt ga-ga, încep o discuție cu un gând și pe parcurs o schimb, că uit gândul inițial. Sunt precum în gluma aceea veche cu îmi umblă gândurile prin cap ca trenurile și când se întâlnesc să vezi ce zgomot fac, hihi.

Așa…păi, voiam să îți spun că varianta de Exit pare, într-adevăr, cea mai ușoară. Și cea mai onorabilă. Am trăit cât am trăit, copiii sunt mari, am lăsat și câteva amintiri frumoase în urmă, părinții au îmbătrânit, frații sunt fiecare pe la casele lor. Ce să mai vrei, ce mai e de făcut? Te trezești dimineață și te uiți în oglindă, ce Dumnezeu, cine e persoana asta, tu ești altfel, arăți altfel, cine e femeia asta care seamănă cu maică-ta?! Te duci prin magazine, să îți mai cumperi câte ceva, te trezești la cabină cu 2-3 fustițe, decoltate tare; din oglinda mare, generoasă, te privește aceeași femeie care seamănă cu maică-ta și care – inclusiv – îți vorbește cu vocea maică-tii. Și îți spune termină cu prostiile, e scurtă, e prea scurtă. Nu mai e cazul, nici vârsta, ce-i cu tine?! Și poate ar trebui să te mai domolești cu culorile acestea turbate, să te mai așezi…

Pe de altă parte, viața nu a fost niciodată așa simplă. Așa plăcută. Nimeni care să te chițăie dimineață că trebuie dus la grădi, la școală, la liceu. Toatăăăă dimineața, cât este ea de frumoasă și de lungă, de la 5, de la 6, că na, obiceiurile ți-au rămas, încă de când mergeai la grădi, la școală, la liceu….toată dimineața e doar a ta! Poți să bei oricâte cafele cu caimac, să citești, să vezi ce mai fac oamenii pe Facebook – numai tâmpenii, afcors, că doar cine stă să se uite pe Facebook înafară de tine, oamenii sunt cu treaba dimineața… Și te poți duce la job în tihnă, vorba aceea, nu te întreabă nimeni când ajungi, ce faci, unde ești; au trecut anii aceia iar tu oricum îți faci treaba, ai șefi sănătoși la cap și colegi mișto…chiar,  Cătălin, pffff, dacă ai știi câte s-au schimbat la noi la job! Și înafară de asta, odată la ceva vreme, ai formări, pleci prin țară sau prin lume, vezi locuri noi, întâlnești oameni…e frumos, Cătălin, parcă nu îți mai vine să îți dai sign out din viață! Și pe urmă, după ce constați toate acestea, te duci la câte o ședință de terapie…la o sesiune de constelații…mai faci câte un curs sau câte o regresie…și îți amintești toate cele, vezi firul de argint, le legi pe toate și atunci înțelegi, Cătălin, înțelegi. Și înțelegând, îți dai seama că nu e ca pe internet, nu îți dai check in și sign out când vrei tu. Sau când vor alții! Și atunci mă gândesc la tine, Cătălin, la plecarea ta, la cât a fost de bruscă, de neașteptată, cel puțin pentru mine. La cât a fost de dureroasă pentru oamenii care ți-au rămas în urmă. Și nu mai știu nici dacă ai fost laș sau poate, curajos, dacă ai făcut bine sau poate ai greșit. Nu știu dacă atât ți-a fost drumul sau dacă tu ești cel care l-a scurtat, ca să fie doar atât. Rămâne dorul, rămân întrebările și eu, spălându-mă pe dinți dimineața și întrebându-mă ce o fii văzut fată, omul acela la tine? În tine?

Te pup Cătălin, noapte bună pe oriunde ai fii!

A

The post Dragă Cătălin (2) appeared first on Blogul unei secretare.

Nu știu cum se face că m-am apucat să îți scriu fix astăzi. E 14 februarie. Se agită toată lumea în jur, mai știi cum era? Mai știi și că eu nu eram so that into sărbătoarea aceasta importa(n)tă? Nici azi nu sunt, dar cumva mă amuză faptul că m-am apucat să îți scriu tocmai acum. O fii ceva. Să știi că, în felul meu, te-am iubit foarte mult și știu că și tu m-ai iubit.

M-am hotărât să îți scriu niște scrisori, să îți povestesc despre mine. Ai fii mândru, Cătălin! Sau așa îmi place mie să cred. Sunt câțiva oameni cărora le datorez devenirea mea. Iar tu ești unul dintre ei. M-am hotărât să îți scriu pentru că îmi lipsești. Și pentru că am aproape certitudinea că tu, dintre toți muritorii, ești singurul care ai reuși să mă înțelegi, dar fără să mă iei prea în serios. Și am nevoie de asta, Cătălin!  Uneori îmi lipsește sarcasmul, alteori duritatea cu care tranșai lucrurile. Mă gândesc des, nici n-ai crede cât de des, la fraza care a reprezentat debutul nostru. Mai știi? Când, în ditamai bordul de directori, la ce ne învățai tu despre congruența în comportament și fapte, ți-am răspuns că eu – de exemplu – sunt într-un fel acasă și în cu totul altfel la birou. M-ai privit din celălalt capăt al mesei din sala de consiliu, în colțul gurii ți-a apărut un fel de rictus care se voia – cred – zâmbet și ai răspuns, sec: doar dacă sunteți schizofrenică, doamnă! Doar dacă aveți diagnostic medical, atunci vă purtați într-un fel într-un loc și diferit într-altul. Și dacă mă uit atent la dumneavoastră, poate ar fi înțelept să nu înlăturăm această posibilitate.

M-am supărat tare, tare, m-am gândit că ești, cu siguranță, cel mai grobian și mai lipsit de empatie formator pe care mi-a fost dat să îl întâlnesc. Îmi venea să strâng din pumni și să te întreb dacă de aia te plătește firma, ca să îi umilești directorii? În loc de asta, am ieșit din sală, tulburată și cu ochii în lacrimi.

Îmi mai amintesc cum, la pauză, m-ai prins într-un colț de terasă, fumând nervoasă – deși nu fumez – și ai venit lângă mine, zâmbind. Te-ai supărat, așa-i? Te-am privit printre gene, cu privirea în vârf de ac și am răspuns scurt: nu, nu chiar! Nu aveam de ce, doar pentru că știți unele lucruri (și am accentuat forma de politețe a verbului, ca să înțelegi că nu am chef să ne tutuim) nu înseamnă că dețineți vreun adevăr absolut.

Sunt sigură că atunci am văzut prima oară, pe chipul tău, expresia aceea, doar a ta, pe care nu am mai văzut-o la nimeni, niciodată. Nici până atunci, nici de atunci încolo. Dar cine știe? Poate că vreodată … Expresia de care vorbesc este (îmi e greu să folosesc verbul la trecut, tare greu, să știi) una profund umană, empatică, caldă. Mi-au dat lacrimile încă o dată și am spus, cu un suspin: cred că aș vrea să rămân singură. Mi-ai răspuns aproape în șoaptă: da, îmi imaginez că asta ai vrea. De fapt, asta crezi că ai vrea. Nu vrem niciodată să fim lăsați singuri atunci când suferim. Am să stau aici, am să tac, am să mă uit puțin în zare. Și o să se termine pauza și o să mergem în sală. Măcar acum m-am lămurit că nu ești schizofrenică …

Doamne, câți ani au trecut de atunci?! Să știi, Cătălin, că astăzi, uneori, îți dau dreptate și râd singură de ziua aceea de demult; after all, tu te-oi fii convins că nu sunt schizofrenică. Dar eu pe mine, nu am reușit neapărat să mă conving de asta. Sau, ca să te citez, să înlătur această posibilitate.

Am să iți scriu și mâine sau poate peste câteva zile. Tu ce mai faci, Cătălin? Ce mai e pe acasă?

Te îmbrățișez,

A

The post Dragă Cătălin (1) appeared first on Blogul unei secretare.

Telefonul a început să cânte abrupt, rupând în fâșii liniștea din camera. Ah, fir-ar, bombăni omul, înainte să întindă mâna și să întrerupă alarmă. Ar mai fii stat în pat dar reîncepea munca, tocmai trecuseră sărbătorile de Paște, era a doua zi. Hai, își spuse în barbă, că până și Hristos a Înviat. S-o fii dus și El la muncă, că tare aș vrea să știu asta ?! Zâmbi amuzat, ce gânduri îmi treieră prin cap, la prima ora așa, se vede că nu am băut cafea. S-a dus la bucătărie, a dat drumul la filtru, apoi a intrat la baie. Când se spăla pe dinți, cu atenție, își aduse aminte de seara care trecuse. Iarăși se certaseră. Ce-i mai place să aibă dreptate, e, aia e, când ai dreptate ești singur, foarte bine, deci are dreptate ! Își luă cafeaua și se duse în balcon să o bea, era frumos afară, venise primăvara cu totul, peste zi era chiar cald, foarte cald. Dar diminețile erau încă plăcute, răcoroase, cu cerul ca o leșie albastră, pe care norii se plimbau de colo colo, în cete, ca niște nădragi pufoși sau ca niște bucăți de lână netoarsă, aruncată cu furca. Lasă, o sun mâine. Sau poate îi scriu mesaj mai încolo, în tot cazul, mă supără când face pe interesanta, nu mai suntem la liceu. Mai e puțin și ne intră copii la liceu și ea încă face pe domnișoara.

Verifică telefonul – cine știe, poate mi-a scris ea. Nu, nu îi scrisese, normal, cum să facă asta, e datoria bărbatului să caute femeia și e datoria femeii să stea mereu supărată pe bărbat că altfel, Doamne apără, dacă rămân fără motiv să o caut. Cu cafeaua încă în mână se îndreptă spre șifonier, tricou sau cămașă, cămașă sau tricou, cămașă să fie, poate ieșim diseară în oraș, să ne certăm și live nu doar la telefon, hm, poate că o iubesc dacă tot vorbesc cu ea în cap, mereu, atunci când nu e de față. Revelația îl lăsă cu gura căscată, cu cana de cafea la jumătatea distanței către gură și înțepenit ca un șoarece când vede pisica. Simți cum îl invadează panica, se ridică ca un val tsunami, glezne, genunchi, talie … lăsă cafeaua pe capătul patului, respiră de câteva ori și începu să numere rar, de la o sută înapoi, așa funcționa creierului lui, numărătoarea inversă i se părea mai simplă și mai de efect. Era divorțat de foarte mulți ani iar pe ea o cunoștea de …hm ….chiar, de cât timp o cunoștea ? Prea puțin domnule, își răspunse, prea puțin pentru asta. Simți nevoia să se întindă, păi ce înseamnă pentru asta, oare cât timp e ok ca să nu fie prea puțin pentru a iubi pe cineva ? Dacă eram femeie m-aș fii gândit că sunt la ciclu, ia, hai la birou, că uite de aia nu-s bune zilele astea libere, ai timp prea mult și mereu găsești prostii de făcut sau de gândit. Se îmbrăcă uitându-se la fotografia fiică-sii, era în vacanță, mâine poimâine face 18 ani și tac-so e îndrăgostit, mdea.

Când a tras ușa după el, s-a gândit că mai e timp destul până diseară, vede dacă să o sune sau nu. Poate că doar i se pare că o iubește, after all …

Parcarea era peste stradă și îi era mereu lene să se ducă la trecerea de pietoni de la semafor. Deși secția de poliție era tot peste stradă, de cele mai multe ori traversa în fugă, atunci când mașinile erau oprite în partea cealaltă de intersecție, pentru că rareori veneau mașini de pe bretea, din stânga, astfel încât era timp suficient. Dădu să pună piciorul jos de pe trotuar dar exact atunci observă că plecaseră mașinile. Se sui la loc. Îi suna telefonul. Îl scoase distrat din buzunar, cine să fie la ora asta, îi bătea soarele în ecran și avea și ochelarii de soare la ochi, nu vedea cine sună. Îl puse la loc în buzunar, lasă că ajung la mașină și văd acolo, ce mai contează câteva minute, coborâ de pe trotuar și o luă la fugă.

Nu văzu mașina care vira în viteză, dar o simți lovindu-l violent în picior, dărâmându-l, simți ceva greu rostogolindu-i-se peste piept, iar apoi se făcu liniște dintr-o dată, întuneric plin, ca în miez de noapte și simți cum un curent puternic, de tunel, îl trage în sus, tot mai sus, către cerul albăstrui ca o leșie, cu nori pufoși, cete cete de nădragi netorși …

…

Polițistul trase sacul strălucitor, de aluminiu galben, peste cadavrul întins pe carosabil. Scuipă lat, cu obidă, în lateral și înjură gros, vulgar. A doua zi de Paște, cu ce ți-am greșit, Doamne, și ăsta cu ce ți-a greșit de l-ai luat așa, la prima oră, că nici cafeaua n-o fi băut-o, idiotul, treci tu ca animalul în alergare, fără să te uiți, că dacă nu era mort era bătut, îl băteam eu, Doamne, dar acum ce să mai facem ?!?

Femeia de la volan era în stare de șoc, repeta mecanic nu l-am văzut, nu l-am văzut, nu l-am văzut, nu e trecere aici, celălalt polițist o conducea cu blândețe către trotuar știm doamna, ne pare foarte rău, așa fac mereu pe colțul asta de bulevard, parcă e blestemat sau poate că noi suntem blestemați, ce mai era doamna, până la trecere, nici un scuipat, cum să treacă așa, ca somnambulul, mergeți pe trotuar, o să vină imediat colegii de la IML, asta e procedura, ce să facem, Dumnezeu să îl ierte, o viață de om, cred că dacă îi spunea cineva dimineață, când s-a trezit, că la 9 :15 o să tragă nea Gică sacul de mort peste el …

The post 9:15 a.m. appeared first on Blogul unei secretare.

Avea șaptesprezece ani. Șaptesprezece ani, cincizeci de kilograme, o mie de vise de îndeplinit și patru frați (mult) mai mici. Avea să intre în ultimul an la liceu. Iar vacanțele și le făcea, încă, împreună cu părinții și cu cei mici. Maniacă și obsedată de control, maică-sa nu o lăsa nici până la colțul blocului singură, fără vreunul dintre cei mici atârnat de ea. La ce nenorociri se întâmplă în orașul asta nu poți fi niciodată suficient de prevăzător, îi spunea pe un ton afectat, care pe ea o scotea din minți. Când au început discuțiile despre mers la mare, se zbătuse și se sfădise, cu toate puterile, să rămână acasă. Taică-său – singurul care înțelegea altfel lucrurile – încercase timid să îi țină partea dar, în fața tornadei verbale a maică-sii, capitulase obidit hai, tată, asta e, mergi cu noi și terminăm scandalul, lasă, nu e asta ultima vacanță. Capitulase și ea.

Stațiunea era nouă, hotelurile aveau nume de pietre prețioase. Ei stăteau la Safir. La etajul patru. Ocupau două camere, într-un dormea ea cu fetele, în cealaltă părinții cu băieții amândoi. Aveau trei mese pe zi, bilet de stațiune. Din balconul ei se vedea marea și a doua zi dimineață avea să vadă că de acolo răsărea și soarele. Au fost cele mai spectaculoase 12 dimineți din viața ei de până atunci.

Vacanța lor se nimerise în aceeași perioada cu campionatul european de fotbal. În anul acela avea loc în Italia și după doar două seri, ea descoperise momentul favorit al acelei vacanțe : serile. După ce veneau de la masa de seară, făceau dus, se îmbrăcau de promenadă și ieșeau pe faleză. Dar ea, cobora în holul hotelului, unde se afla singurul televizor disponibil, color, unde seară de seară, se transmiteau – în direct – meciurile din campionat. Și ocupa trei locuri, unul pentru ea și celelalte două pentru tatăl și fratele ei mai mare. Mama și ceilalți copii se duceau la culcare, obosiți de alergătura de peste zi, de soare și de băile nesfârșite. Înainte de începerea acestora, erau mici reportaje cu și despre Italia. De cele mai multe ori le urmărea singură și inima ei alerga pe plajele acelea pietroase, se arunca în mare de pe stânci, stătea cu gura căscată în față la Colloseum. Îi plăcea limba, îi plăcea muzicalitatea acesteia. Ăștia tot timpul cântă, parcă și când se ceartă cântă. Și ce frumoase erau femeile, aproape la fel de frumoase ca româncele. Aproape la fel de frumoase ca ea. Îl remarcase a treia sau a patra seară, nu își mai amintea. Era foarte înalt, brunet. Fără să fie frumos în sensul clasic al cuvântului, atrăgea imediat atenția. Poate din cauza înălțimii, poate din cauza carismei. Era și foarte bronzat și bronzul îi făcea și mai vizibili ochii albaștri, care arătau ca o bucată de cer răsturnată. A înțeles repede că era singur. Absolut singur. Se surprinsese gândind : foarte singur, ca mine singur. De acum avea un motiv în plus să coboare seara să țină locuri pentru meci. Într-una dintre seri, rămăsese un singur loc liber, lângă ea. Aproape intrase în panică, el nu coborâse încă și ea se gândea că dacă vine și nu mai găsește loc, pleacă înapoi în cameră. Locul se ocupase cu doar câteva secunde înainte să apară el iar ea aproape că l-ar fi sculat în șuturi pe cel care îl ocupase. Se făcuse aproape vânătă de furie, până și taică-său observase că e ceva în neregulă, atât era de agitată. Îl întrebase din colțul gurii pe frate-său auzi, ție nu îți e somn deloc, dar el îi răspunsese hlizit nici poveste, aici stau toată seara. El urmărea amuzat dialogul, rezemat de stâlpul de lângă ei. Rămăsese acolo și, pe la jumătatea reprizei, venise până în fața scaunelor și i se adresase tatălui ei : vă deranjează dacă mă așez aici, pe jos ? Mai vedeți ? Taică-său nici nu îl luase în seamă stați domnule, nu-i nicio problemă, luați perna aceasta și se ridicase să îi dea perna de pe scaunul lui. El se așezase către ea, atât de aproape că dacă ea mișca pulpa piciorului, a oricărui picior, îi atingea spatele lat. El se lăsase pe spate de câteva ori, se rezemase de picioarele ei. Își ceruse scuze politicos dar indiferent ea îi răspunsese că nu e nicio problema. Ar fi vrut să îi spună stai, stai, te rog stai, lipește-te de mine, vino pe scaun și ține-mă în brațe, te rog, dar îi zâmbise neutru, îmbujorată și stătuse nemișcată, doar doar el mai greșește încă o dată. Și încă una.

Din seara aceea, se salutau ori de câte ori se intersectau prin hotel, pe la masă, la micul dejun sau pe plaja îngustă și mică, atât de mică încât o cuprindeai dintr-o privire, de la un capăt la altul. Frații ei se fugăreau, își aruncau nisip în cap și apă în ochi după care plângeau din cauza sării, construiau castele și se îngropau în nisip. Doar ea stătea cu o carte în față și visa. Visa că se duce la recepție și află cum îl cheamă. Știa la ce camera stă. Dar nu acum, acum era cu toată familia această gălăgioasă, nu avea pic de răgaz, pic de răgaz. Seara la meci nu erau niciodată singuri. De cele mai multe ori nici nu îl vedea ca lumea, pentru că taică-său o ruga să oprească locurile în primul rând, ori acelea erau cele care se ocupau primele. Deci el, de obicei, stătea în spate. Sau în laterale, în cel mai bun caz. Îi simțea privirea în ceafă și se întorcea. De fiecare dată nimerea exact în ochii lui și avea senzația că toată lumea vede micul ei joc. Și că toată lumea râde. Taică-său chiar îi zisese într-o seară ai să îți rupi gâtul ăla și ai să îl rupi de pomană. Mai e și bătrân, naibii.

Nu îi răspunsese, se înroșise violent și scuturase agresiv din cap ce prostii spui, ce am eu cu omul, poate nu mai cobor să îți țin niciun loc. Taică-său râsese zgomotos, o luase pe după umăr și o pupase pe creștet, cum făcea de fiecare dată când se bosumfla ia să nu mai cobori, ia. Că vin eu singur cu frate-tău și dacă nu găsim loc urcăm înapoi, suntem în vacanță, doar ! Iar ei îi stătuse inima o fracțiune de secundă și apoi răspunsese repede, șoptit lasă că vin, lasă, dacă insiști așa. Taică-său continuase să râdă tare, cu poftă.

În ultimele zile dăduse de el peste tot. La plajă, mai ales, se prefăcea că e prinsă de cartea pe care o citea și îl urmărea peste paginile acesteia în fiecare minut. Iar el îi susținea privirea. Uneori îi făcea cu ochiul, alteori îi zâmbea. Pe urmă o ignora perioade mai lungi, se prăjea la soare și se răsucea de pe o parte pe alta, fără să îi arunce nicio privire. Și când se aștepta ea mai puțin, îi prindea, brusc, privirea în privirea lui albastră, rece, tăioasă ca un laser. Ea simțea că i se înmoaie genunchii și stomacul i se zbătea violent. Se bucura că stă culcată, așa nu i se vedea tremuratul. Se ridica și se ducea în mare, înota cu furie, înota până obosea, înota departe și se uita mereu în urmă, doar doar l-o vedea. Intra, de fiecare dată, în apă atunci când intra ea dar nu înota niciodată în direcția ei sau după ea. O singură dată ea plecase după el, acolo unde înota. O lăsase să se apropie și când mai avea doar o lungime de braț să îl ajungă, se răsucise brusc, imersese și ieșise apoi, undeva foarte aproape de mal. Ea rămăsese derutată, singură, caraghioasă, undeva aproape de geamandură, când îl văzu ieșind maiestuos din mare, înalt, cu corpul suplu sclipind în soare. Se întinsese direct pe nisip. Ea revenise, cu ciudă, până la mal. Drumul spre cearceaf trecea chiar pe lângă el. Stătea cu capul pe mâini și se uita la ea, în sus. Înoți foarte bine, excepțional chiar, probabil ai făcut înot de performanță. Felicitări ! Avea o voce joasă, baritonală, un ton plăcut și cald. Zâmbea. Ironic. Până și vocea lui îi plăcea. Îl fixă scurt și răspunse din colțul gurii Și dumneavoastră la fel. El zâmbi larg, avea niște dinți albi, lați, perfect aliniați. Dumneavoastră, a ? Așa e, cred că ai dreptate, sunt bătrân.

În seară aceea îl așteptase de pomană. A două zi îl căutase peste tot. Ea mai avea o zi de stat. O zi, atât. Pe la prânz îi deveni evident că plecase. Se gândi să se ducă seara, înainte de meci, la recepție. Să întrebe de el. Cum îl cheamă. Din ce oraș e. Unde stă. Nu avea bani și văzuse în filme că recepționerilor trebuie să le dai bani. Ea nu avea și se gândea ce poveste să inventeze, cum să o inventeze că să obțină ce voia. Îi venea să plângă de ciudă. Se abținuse cu greu să nu facă asta. Frate-său nu mai coborâse, era doar ea și tatăl ei. În noaptea aceea, Germania câștigase cupa. Oamenii strigau, vorbeau tare, beau bere, taică-său spunea v-am zis eu, nu învinge nimeni mașina germană, ăștia și în somn sunt organizați, nu dorm alandala. Doar ea stătea tristă, cu ochii în gol, nu se dusese la recepție, nu avusese curaj. Nu avea să îl mai vadă niciodată. Încă se mai gândea la asta, a doua zi, în trenul care îi ducea spre casă, în sunet sacadat de roți și scârțâit de șine.

***

L-am revăzut totuși, zece ani mai târziu, pe o stradă din capitală, în centru, pe Calea Victoriei. Era tot vara, era cald, aveam douăzeci și șapte de ani, el probabil – aproape de patruzeci. Arăta extraordinar, era bronzat, avea aceeași ochi albaștri laser, după asta l-am recunoscut. Am rămas înțepenită, mi-a trecut fulgerător prin minte deci era din București, toți anii aceștia, toată vara aceea, aș fii vrut să îl întreb dacă e însurat, dacă e fericit, dacă știe cât l-am iubit atunci, în vara aceea în care nu s-a întâmplat nimic. Aș fi vrut să îl întreb măcar cum îl cheamă. Dacă mai merge la mare la Cap Aurora. Eram ciudată așa, în mijlocul bulevardului, blocând circulația, oamenii se izbeau de mine. M-a văzut, s-a uitat lung la mine, foarte lung, m-a depășit, s-a întors din drum o fracțiune de secundă apoi a continuat să meargă și eu să mă uit după el. Apoi l-am văzut cum se oprește, se întoarce repede, repede, ca și când s-ar fi temut să nu plec, așa cum a plecat el, atunci demult. A venit până în fața mea, era mai înalt decât credeam, am fost nevoită să ridic capul ca să mă pot uita la el. 

- Ne cunoaștem ? Am senzația că ne cunoaștem…

Am înghițit în sec, eram măritată, fiica mea avea cinci ani, nu mai aveam demult șaptesprezece ani și nici cincizeci de kilograme. Am răspuns șoptit, cu ochii în pământ :

- Nu, din păcate nu. Nu, nu ne cunoaștem și acum nici nu mai are rost să facem cunoștință.

The post Vara în care nu s-a întâmplat nimic appeared first on Blogul unei secretare.

Sunt născută toamna. De plăcut – ca mai tuturor – îmi place primăvara. Și vara. Și toamna, dar numai când e vara dintr-aceea indiană, cu temperaturi blânde, cu cer fumuriu și miros de frunze arse, peste care apune, leneș, un soare greu și roșu ….

Îmi e dragă și iarna dar numai pe bucăți și doar în anumiți ani. Și au trecut destui, de când iarna nu-mi mai place deloc. Iarna mi-au murit bunicii. Iarna m-am despărțit de omul iubit. Iarna s-a întâmplat, singura dată în această viață, când am rămas fără serviciu. Iarna e frig, zilele sunt scurte, în ultimii ani nămeții au fost grei iar orașul nins e frumos doar noaptea, ziua se transformă într-un coșmar pâclos și năclăit de zăpada murdară. Sunt niște ierni însă, pe care mi le amintesc cu drag, cu dor, cu zbatere de  aripi în stomac.

Iarna lui 1991, proaspăt absolventă de liceu, abia angajată. Nu intrasem la facultate. Lucram undeva, la capăt de tramvai și de lume, mergeam mult și numai pe jos, nu aveam nici măcar carnet, de mașină nu putea fi vorba. În ziua aceea de vineri, pe care o prevedeam urâtă ca zăpada cenușie de pe marginea drumului și friguroasă ca hala depozitului în care lucram, pe centrala telefonică a instituției, a sunat el. Doamne, cât îl iubeam ! Era în armată dar venise în permisie, pe neanunțate, nu avea mult timp la dispoziție, eu nu eram liberă, nu aveam nici cum să plec mai devreme, chiar dacă aveam program scurt în ziua aceea. Ieșeam la ora două. Am stabilit să ne vedem la metrou la Unirii, pe peron, jos, la ora trei. El avea mașină, o Dacie galbenă, dar cum nu s-a oferit să vină cu ea, nici nu am întrebat, nici nu am insistat. Au trecut greu orele acelea, câteva, până s-a terminat programul. Îmi amintesc aleea lungă și plină de zăpadă albă, scârțâitoare, care ducea către stația de tramvai. Mă grăbeam dar ieșisem odată cu toate colegele mele, îmi era jenă să le las în urmă. Le spusesem că am întâlnire dar asta nu făcuse altceva decât să agraveze mișto-urile, ori de câte ori grăbeam pasul. Lasă-l, dragă, să te aștepte, unde te grăbești așa ca nebuna ? Fetele astea tinere, vă grăbiți toate la măritiș, ca nebunul la balamuc. Nu aveam nici un sfert din aplombul și tupeul de astăzi, abia împlinisem optsprezece ani. Nu răspundeam, îmi ascundeam nasul cârn și roșu în fular și mă concentram la drum ca să nu mi se vadă lacrimile de furie și de frustrare. Când am ajuns aproape de capătul aleii, a început să ningă, exact ca în basme, cu fulgi mari, groși, plafonul de nori era lăsat și se făcuse întuneric deși era abia amiază. Și prin roiala aceea albă și pufoasă l-am văzut, peste drum, în stația de tramvai. Stătea drept, înalt, frumos ca un zeu, cu mâinile în buzunarele de la haina maron închis, de reiat. Fulgii îi albiseră părul șaten, ondulat. Pentru o secundă, mi s-a oprit inima. Picioarele au început să îmi tremure violent, mi s-a pus un nod în gât, gaițele mele de colege mă ajunseseră din urmă. Nu era nimeni, de obicei, în stația aceea de tramvai. Prin urmare, băiatul înalt, subțire și arătos ca un star de cinema, nu avea cum să treacă neobservat. Deloc. Nu știu cum am traversat, (re)văd însă, într-un ralanti splendid, pașii mari pe care i-a făcut spre mine, ușurința cu care m-a ridicat de la pământ, mă văd pe mine înconjurându-i coapsele cu picioarele, ciufulindu-i părul ca să scutur zăpada, pe el șoptindu-mi aproape, foarte aproape de gură nu am mai avut răbdare, nu mai puteam să aștept, nu știam unde lucrezi dar mi-am amintit că mi-ai spus cum se cheamă stația de tramvai și că ieși la două, cât de greu putea să fie, ce frumoasă ești, ești atât de frumoasă, apoi aburul respirațiilor noastre, amestecat, amețeala, colegele mele care amuțiseră, dintr-o dată amuțiseră și asta mi s-a părut foarte ciudat. Afară ningea din ce în ce mai puternic, nu știu când a venit tramvaiul pentru că nu mi-a mai dat drumul din brațe și nici eu nu m-am dezlipit de el, nu știu cum ne-am suit în tramvai, când am coborât, am vrut să mergem la metrou dar ne-am răzgândit …. eram copii săraci și cuminți, amândoi, ne-am plimbat pe străzi până noaptea târziu, am băut un ceai undeva în oraș și apoi am pornit din nou pe străzi, înghețaserăm când m-a lăsat acasă, la bloc la ai mei, zâmbind fericită și uitându-mă lung după el, cum se îndepărta. Sub felinarul galben, cu lumina ștearsă și puțină, fulgii dansau sălbatic, feeric, l-am văzut cum se întoarce, a venit aproape alergând, m-a mai sărutat o dată, și încă una, și încă una. Apoi mi-a spus râzând, într-o zi am să te iau de nevasta, să te văd atunci, dar acum du-te în casă, du-te, că ai înghețat și eu oricum nu mă satur să te pup, hai fugi … Luni, la birou, colegele mele se uitau la mine cumva cu admirație, au spus de câteva ori că n-au văzut în viața lor așa bărbat frumos, trebuie să fie ceva de capul meu dacă se uită unul ca el la mine. Și ce îndrăgostit era, și ce frumos ne stătea nouă, parcă eram doi actori de cinema. Iarna aceea, seara aceea, a fost ultima oară când l-am văzut. Nu m-a părăsit, nu. A plecat din lumea asta, din viața asta, până astăzi îmi repet că dacă mă lua de nevasta m-ar fi părăsit, sau eu pe el, prea era îndrăgostit el (și eu!), prea ne stătea frumos, parcă prea eram ca doi actori de cinema … până astăzi, aș fi preferat să mă părăsească, fie și la altar, doar să nu se piardă atâta frumusețe, tinerețe, atât de multă dragoste !

…

Iarna lui 1995, decembrie 16. Eu și el, tineri amândoi, nebuni amândoi, cum altfel ? Cine se căsătorește după (doar) două săptămâni de când a făcut cunoștință ?! Oamenii care se iubesc fac asta. Inconștienții fac asta. Oamenii care nu au niciun dubiu, nicio responsabilitate și nicio frică, fac asta. Noi ! Noi am făcut asta și nu doar asta. Am făcut un copil splendid împreună, am crescut un cățel și am făcut o casă. Apoi am vândut casa, și mașina, cățelul a murit, copilul a crescut … dar iarna aceea, iarna lui 1995, cu noi doi la starea civilă, cu mine îmbrăcată într-un costum de catifea bleumarin, cu fustă scurtă, scurtă și o haină neagră de blană, toate de împrumut sau transformate din haine mai vechi ale viitoarei mele soacre, cu el zâmbind fericit, luna noastră de miere care a durat o seară, atât, doar o seară, în care le-am făcut pe toate, în care le-am trăit pe toate, este una dintre iernile care mi-au rămas în suflet. În iarna aceea nu a nins, era un soare orbitor și, deși era decembrie, părea că vine primăvara nu Crăciunul. A fost o iarnă blândă, a semănat mai degrabă a primăvară timpurie. Așa a fost și viața noastră împreună, atât cât a durat, nu a fost iarnă niciodată, doar un anotimp nehotărât, rămas veșnic tânăr. Nu, el nu a murit, slavă Domnului, e tatăl copilului meu și unul dintre oamenii pe care i-am iubit mult, sincer și din totdeauna. Pentru totdeauna.

….

O iarnă oarecare. Eram încă tânără, foarte tânără. Era un început de februarie cețos și plin de zăpadă. Aveam treabă în Timișoara iar aeronava decolase din capitală cu întârziere mare. Eram nervoasă, eu aveam un plan care aproape se dusese de râpă: poate nici nu mă mai așteaptă, la cât a întârziat ăsta. Când în sfârșit am aterizat, am intrat, cu valiza mea mică și neagră, direct în toaleta aeroportului. Îmi tremurau mâinile când m-am apucat să schimb hainele de business de pe mine, am tras desu-ul roșu, ciorapii negrii, cu bandă de catifea, pantofii cu toc stiletto. Mi-am scuturat părul lung și fără fire de păr alb (încă), m-am privit scurt în oglindă și m-am întrebat în gând tu știi ce faci ? Mi-am răspuns cu o altă scuturare de cap, mi-am pus un ruj roșu, o să mă gândesc la asta mâine sau altădată, am îmbrăcat deasupra paltonul bleumarin cu ciclamen, l-am încheiat strâns peste talie. Am ieșit de la toaletă și am traversat aeroportul către ieșire. El mă aștepta la volan, cu mașina pornită și scaunul încălzit, am salutat când am intrat și am tras portiera cu grijă, să nu se desfacă paltonul, să nu se vadă nimic de dedesubt. Totul ok, sigur, zborul a fost confortabil, da, mulțumesc, ți-e foame, nu prea, e ok. Era atent, și la drum, și la mine, mie mi se accelerase pulsul și respirația, auzi, ți-a fost vreun pic dor de mine, roțile mașinii mușcau din zăpadă și kilometrii rămâneau în urmă, între fulgi. Nu știam unde mergem, eu aveam treabă abia a doua zi. Mai era o noapte până atunci și nu aveam să o petrec singură. Mă uitam în gol, nu vreau să îți răspund, s-ar schimba ceva dacă mi-ar fi fost, nu, nimic, eram doar curios, pui tu, te rog frumos, fularul acesta în spate? Când m-am întors să pun fularul, pulpana paltonului s-a desfăcut scurt, mașina a frânat brusc, cu scârțâit violent de roți, aproape m-am răsturnat peste el. Ia desfă paltonul ăla, nu vreau să fac asta, ai înnebunit, ne apucă noaptea pe drum, s-a apucat să mi-l desfacă el, tacticos, nasture cu nasture, a întârziat un pic la cordon – ce naiba ai strâns ăsta așa tare, poate-l rup dracului, îmi stă în cale – apoi surpriza din ochii lui, zâmbetul lui cald și atât de personal, îi zâmbeau inclusiv ochii, ochii lui ca niște pietre de lapislazuli, mărginite de gene lungi, întoarse.  Și bombănitul, nu îmi dădeam seama dacă înjură sau recită: Doamne, e Crăciunul, astăzi trebuie că e Crăciunul, nu se poate altfel, uite tu ce cadou frumos am primit, tu ești cadoul meu, ești cel mai frumos cadou, mă bucur așa mult că ai venit!

…

Iarna lui 1999. Sfârșit de an, sfârșit de mileniu. 1 decembrie, un frig de crăpau pietrele, mă plimbam, înghețată și tristă, pe la fântânile de la Piață Unirii. Așteptam un bărbat și mă gândeam tremurând, la cum eram, la ce făceam. Viața mea se ducea de râpă, nu mai înțelegeam nimic din ea. Nici eforturi foarte mari nu făceam să înțeleg sau să o schimb. Eram măritată încă, dar nu mai înțelegeam de ce, avusesem o aventură, dar nici asta nu înțelegeam, aveam un job la o multinațională unde nu prea mă regăseam, dar nici nu aveam cum altfel să plătesc facturile, grădinița, casa. Era o iarnă grea, nu aveam carnet chiar dacă, teoretic, aveam – încă – mașină, mergeam mult pe jos și era greu prin zloată și/ sau prin nămeți, plecam dimineață devreme, când încă era întuneric afară, cu copila aproape adormită, o lăsam la grădinița cu program săptămânal, pe care o alesesem astfel pentru că doar așa o țineau până la 7-8 seara, când ajungeam eu; teoretic, eu plăteam să stea și noaptea acolo, dar nu o lăsam niciodată, nu puteam nici măcar să mă gândesc la asta. Apoi luam metroul până în centru, unde lucram, și trăgeam o zi întreagă, atentă la cifre, importuri, furnizori, facturi. Când se termina programul, alergam despletită, transpirată, să ajung la grădiniță, să o iau pe cea mică. Uneori – de cele mai multe – era adormită, mă chinuiam groaznic. Ajungeam acasă și trebuia să strâng, să fac de mâncare, să spăl…adormeam târziu, când noaptea era adâncă și orele mici, mă trezeam a doua zi și o luam de la capăt. Eram epuizată, încercănată, aveam 26 de ani și eram deja plictisită de viață, ciufută, mai mereu nervoasă. La birou îl cunoscusem pe el,  care trecea – la rândul lui – printr-un proces de divorț. Avea ochii albaștri, blânzi, mâini mari și mereu calde,  îmbrăcat corect, genul băiatul de alături, era nevoie de multă atenție să observi că totul la el e de bună calitate, perfect finisat, scump. Și așa era și el. Trecea mereu pe la sediul central, să ne bem cafeaua împreună, eu mă ocupam de import, el era șef la service. Odată mi-a adus un pachet dubios, înfășurat în multe hârtii albe, m-a rugat să nu îl deschid până nu pleacă și oricum, când îl deschid, să nu fie nimeni de față. Mi s-a părut ciudat, am râs, m-am gândit unde găsesc eu toți nebunii. Când am deschis pachetul, singură în birou fiind totuși, am găsit o sticlă de plastic tăiată sub formă de vază și în ea, trei trandafiri sălbatici, pitici, roșii ca sângele, care au umplut biroul cu un miros suav și delicat. N-am știut dacă să râd sau să plâng, de fapt îmi dăduseră lacrimile, nu mai primisem un cadou de foarte mulți ani, de foarte multă vreme. Nici măcar eu nu îmi mai făceam cadouri, puținii bani pe care îi câștigam se duceau pe dări și pe ce avea (sau n-avea !) nevoie cea mică. I-am acceptat invitația la cafea, afară din firmă. Cafeaua aceea, de pe 1 decembrie, mi-a schimbat viața în toate sensurile. Am vorbit mult atunci, îmi era ciudă că trec orele, trebuia să ajung să iau fata, aveam treabă acasă dar în ceainăria aceea era cald, el avea o cămașă cu carouri albastre, bleumarin și verzi, mirosea frumos, a parfum scump amestecat cu fum de țigară, mi-a oferit brațul când am ieșit din local dar eu nu am acceptat, nu voiam să mă vadă nimeni cu un alt bărbat de braț. Am alunecat însă, până să ajungem la mașina lui, am căzut cu zgomot, m-am întins, lată și lăbărțată, pe asfalt, aș fii râs dacă nu m-ar fi durut atât de tare. Îmi rupsesem dresul și îmi julisem genunchii. El m-a scuturat atent de zăpadă, m-a prins de umeri, s-a uitat în ochii mei serios și a zis : se spune că atunci când cazi la început de an, te măriți. Dar tu ești măritată deja și anul se termină. Mă gândesc ce să însemne asta ? Ai căzut tu prea târziu ? Te-am găsit eu așa, adică prea târziu ? Tu ce crezi ? Ce simți ?

Nu a mai așteptat să răspund, m-a sărutat, m-a condus până la grădiniță și m-a lăsat acolo. În anul acela, de Crăciun, pe o felicitare mică, mi-a scris așa « La Mulți Ani, și un mileniu mai bun! Te iubesc » și s-a semnat.

…

Îmi e dragă și iarna, cum vă spuneam, dar numai pe bucăți și doar în anumiți ani …

The post Iernile din viața noastră appeared first on Blogul unei secretare.

Dacă de astăzi nu scriu măcar o postare pe săptămână …. puneți voi pedeapsa și poate să fie cât de drastică

The post Dacă appeared first on Blogul unei secretare.

Ştiau de câţiva ani că are cancer. Bătrâna nu ştia, nu îi spuseseră, dar în ultima vreme, văzuse singură cum se împuţina la trup. Şi se simţea din ce în ce mai rău. Era în vârstă dar cum toată lumea îi spunea că speranţa de viaţă a crescut, se gândea că mai prinde caţiva ani „măcar 85 maică, mama mare a trăit 97. Şi-ar mai fi trăit dacă nu murea. Dar nu de bătrâneţe s-a dus, şi-a rupt piciorul şi nu s-a mai ridicat din pat, de-aia „. Ei râdeau şi îi răspundeau    „da naşa, ai dreptate, ai putea chiar să te şi măriţi la cei 70 ai dumneata”.

Apoi, fiecare se luase cu viaţa, astfel că atunci când ziua aceea a sosit totuşi, i-a prins nepregătiţi şi, pe fiecare, în altă parte. Carina abia divorţase şi se mutase înapoi la părinţi, temporar, căci se pregătea să plece din ţară. Ramona şi Andrada nu erau nici ele chiar pe roze, se luptau – fiecare – cu realitatea proprie. Băieţii erau cu ale lor, ei primiseră poate, cel mai uşor vestea. Se reuniseră toţi, împreună cu familia, la priveghi. Era o iarnă crâncenă şi frigul era amplificat de cămăruţa austeră a capelei mortuare.

– Sărmana, suspină Ramona, cu nasul roşu şi tremurând în geaca de puf, care totuşi părea să nu aducă nicio diferenţa. I-ar fi plăcut să mai trăiască.

– Ei alta, acu’. La toţi ne-ar plăcea asta, nu crezi ?

Frate-său se uita în gol şi mişca alene dintr-un picior, încerca să facă pe seriosul şi să pară neafectat. El era fratele cel mare şi trăise cu bătrâna în casă, îngrijind-o până în ultimul ceas. Nu avuseseră neapărat o convieţuire lină, bătrâna fusese arţăgoasă şi voluntară, nimic nu îi convenea din ce făceau cei tineri, iar casa era a ei. În ultimii ani se mai înmuiase, ba chiar, cu ceva vreme înainte să se ducă, le făcuse acte de vânzare-cumpărare pe casă „n-am, mamă, pe nimeni, că voi mi-aţi fost şi copii, şi neamuri, şi prieteni, dar cine ştie ?! Că atunci când moare un bătrân, odată apar toate rubedeniile până la maimuţă, aşa cum apar ciupercile după ploaie. Lasă, să nu fie probleme, că dacă aveţi contract, ăla nu se rupe”

Însă acum, că trecuseră toate, era trist, profund trist, chiar dacă încerca să ascundă asta sub replica sarcastică.

Carina stătea adunată pe un colţ de bancă. Lacrimile îi făceau ochii albaştri să scapere ca într-un acces de febră. Ca şi soră-sa, avea nasul roşu de la plâns. Tăcută din fire, acum îi venea şi mai greu să îşi exteriorizeze sentimentele. Bătrâna fusese şi naşa ei, de fapt, le era naşă tuturor : şi celor doi fraţi care comentau, şi ei. Cel de-al doilea nume ale ei fusese ales după al celei plecate. Nu erau neapărat apropiate. Dar nici nu realizase că are atâtea amintiri cu bătrâna până acum, când îi stătea, ghemuită, la căpătâi. Îşi amintea toate păpuşile primite în dar, excursiile la pădure de pe vremea când trăia şi soţul bătrânei, zilele de naştere când venea cu crizanteme, că ea era născută iarna. Nici nu îşi dădu seama că lacrimile îi porniseră în jos, pe obrajii albi ca o coală de hârtie. Şi la fel de lipsiţi de viaţă. Simţi doar cum o mână caldă i le şterge cu blândeţe, în timp ce cealaltă îi întindea un pachet cu batiste de hârtie.

– Dă-te puţin mai încolo şi hai să te iau în braţe

Andrada, cea mai mare dintre fraţi, se aşeză lângă ea şi îşi trecu mâna peste umerii ei.

– Tristă, a ?

Carina nu răspunse dar îşi suflă nasul mic şi îngheţat cu obidă.

– Hai lasă, că nu a avut o viaţă rea. Sau … mai ştii ?!? De fapt, nici că a fost bună nu sunt sigură . Tu nu ştii, dar naşul, Dumnezeu să-l odihnească,  nu era dintre cei mai buni şi blânzi bărbaţi. A avut trei copii cu femei diferite, şofer de ambulanţă, deh. Şi a lăsat-o văduvă la 47 de ani, sărmana. Fără sprijin, fără nimeni. A trebuit să îşi vândă casa, ca să le plătească drepturile la copii aceia. Cel puţin pe fete, că le ştiţi şi voi, le-a crescut mai mult ea, biata. Şi tot i-au luat casa de sub nas, nu le-a interesat. Eh, a trecut. Ia zi naş’to, nu e mai bine acu’ ? – încercă ea să glumească, deşi nici vocea, nici gluma, nu erau deloc potrivite în context

– Andrada, taci te rog frumos, şopti Carina. Ştiu exact ce defecte avea. Şi ce probleme. Nu a avut o viaţă uşoară. Eu văd altfel lucrurile, ştiu că voi nu. Nu îţi cer nici să înţelegi, nici să fii de acord dar te rog frumos să taci. Atât.

Andrada vru să spună ceva dar vorbele i se opriră în gât. Dădu din cap abătută şi din mână a lehamite, îşi retrase mâna de pe umărul soră-sii şi se duse lângă coşciug. Bătrâna avea o faţă liniştită, părea că doarme „hm, păi chiar doarme, doar că de data asta will be no tomorrow. Ietete, gândesc în engleză, m-au spălat ăştia de tot pe creier, nici să plâng nu mai sunt în stare doar în limba mamei”. Şi se mai gândi că la un moment dat  „poate mai curând decât cred eu, hai naibii că eşti morbidă, ai abia patruj’ de ani, serios zici ?! ”

Andrada se îndepărtă de coşciug şi privi în jur.

Capela mică se umpluse, între timp veniseră şi câţiva vecini, familia lor era oricum mare, oamenii comentau cu voce cam prea tare, povesteau întâmplări din viaţa femeii, se auzea clinchet discret de pahare şi un zumzăit continuu. În toată forfota, la capătul opus al băncii pe care stătea Carina, apăruse un băiat tânăr şi înalt. Avea ochii albaştri şi luminoşi, un palton negru care îl făcea să arate foarte elegant şi extrem de sobru, în acelaşi timp. Nu se aşezase pe bancă, stătea drept şi ferm, ca un soldat în post. Se uita cu blândeţe nespusă la bătrâna din coşciug şi, din când în când, către Carina care plângea înfundat şi aproape neauzit. Andrada îl privi câteva secunde bune, curioasă, nu îl cunoştea, nu înţelegea de unde apăruse acolo. Simţindu-se privit, tânărul întoarse capul şi îi întâlni privirea. În prima secundă a contactului vizual, o încercă un sentiment acut de panică. Dădu sa se mişte dar picioarele nu o ascultau. Tânărul continuă să o ţintuiască din privire dar atitudinea lui era blândă, lipsită de orice fel de ameninţare. Andrada voia să se ducă lângă sora ei care continua să suspine, deloc atentă la scenă. În mintea ei, se formă clar o voce „nu e nevoie, nu e în niciun pericol. Pentru ea sunt aici. O ajut eu. E ok, serios, nu e nevoie să ai grijă de ea. Mă ocup eu! Uite, ia să vezi că acum se opreşte din plâns”

Într-adevăr, Carina se opri din plâns. Continua să privească undeva, peste coşciug, fără să le acorde nicio atenţie. Timp de o fracţiune de secundă, pe faţă îi traversă chiar şi un început de zâmbet. Când Andrada îşi întoarse privirea băiatul dispăruse fără urmă. Cercetă fiecare colţişor al capelei, încăperea era meschină, nu ar fi avut unde să dispară. Şi totuşi, nu se vedea nicăieri. Însă Carina, într-adevăr, se liniştise şi se dusese lângă familie. Arăta senină şi împăcată iar Andrada nu se mai gândi la ce se întamplase. Ziua următoare urma să aibă loc înmormântarea.

***

A doua zi, se adunaseră de dimineaţă la biserica. Să mai stea puţin cu bătrâna, să vorbească cu preotul şi cu oamenii de pe acolo despre ceremonie. La unsprezece avea să înceapă serviciul funerar, la douăsprezece şi jumătate urma să plece convoiul către cimitir. Şi se ţinuseră întocmai de program. La unsprezece fix preotul începu ceremonia. În biserică erau doar ei, familia, şi câţiva oameni ai locului. Ca la orice slujbă de înmormântare, atmosfera era funestă, oamenii plângeau înfundat sau priveau pereţii afumaţi, cu priviri lipsite de orice expresie. Andrada era pe o parte a coşciugului, cu mama lor, tatăl, fratele cel mare şi sora cea mică. De cealaltă parte a coşciugului, aproape străvezie şi cu ochii înfundaţi în găvane, într-un palton bleumarin închis la două rânduri, care îi accentua paloarea, Carina se uita în gol, la flăcările lumânărilor care ardeau de jur împrejurul coşciugului.  Era plânsă, arăta slăbită şi fragilă. La stânga ei, fratele cel mic, Radu, se străduia bărbăteşte să îşi înfrâneze suspinele. „Bine măcar că stă lângă ea, dacă se prăbuşeşte asta să o prindă” se gândi Andrada. „Deşi, la cât e şi asta de mutălău, mi-e că se împrăştie amândoi pe jos. Ia să mă duc eu acolo „.

Nu apucă să îşi ducă gândul la capăt. În stânga Carinei, aproape lipit de braţul ei, stătea băiatul cel tânăr şi frumos, de cu o seară înainte. Încadrată între cei doi – fratele şi tânărul străin – Carinei i se îndreptă postura, privirea i se curăţă precum cerul după furtună şi obrajii i se coloraseră într-un roz uşor. O văzu ridicând privirea către tânăr, care i-o susţinu, cu căldură şi blândeţe. Sora sa dădu uşor din cap, a aprobare şi când îi întâlni privirea Andradei, peste coşciug, îi zâmbi. Andrada zâmbi şi ea. Fiecare dintre ei erau cu soţii şi soţiile, doar Carina – cea abia despărţită – era singură. „Poate e un înger, i l-a trimis Dumnezeu, ea era singura care nu era cu pereche” îi trecu prin cap. Tânărul o privea zâmbind, cu aceeaşi căldură cu care o privise pe soră sa. „Poate că aşa e, da” auzi aceeaşi voce, de cu seara, în cap. Îi zâmbi şi ea.

La finalul slujbei, lângă Carina rămăsese doar fratele cel mic. Când cortegiul se îndrepta către cimitir, Andrada îi luă mâna Carinei. O simţi subţire, rece şi tremura uşor.

– Auzi, tu îl cunoşteai pe băiatul acela care a stat lângă tine toată slujba ? o întrebă. A fost şi aseară la priveghi.

– Nu. Tu îl cunoşteai ?

– Nu. Crezi că îl cunoştea cineva, totuşi ? Că la cimitir nu o să mai fie. Sunt sigură.

– Da, aşa este, nu o să mai fie. Pentru că nu mai e nevoie de el, ce a fost greu a trecut.

Tăcerea dintre ele era calmă, caldă, ca un pansament. Ca o împăcare.

– Andrada ?

– Da, Carina

– Cred că, de fapt, îl cunoştea toată lumea ; dar oamenii, în general, sunt foarte egoişti şi ocupaţi cu ei înşisi, cu durerile lor. Nu se uită în jur. Nici către alţi oameni. Poate că dacă am fii doar puţin mai atenţi …

The post Băiatul appeared first on Blogul unei secretare.

Se duceau acolo în fiecare weekend iar pe vremea aceea weekendurile începeau de joi. Erau tineri, câștigau o poală de bani, nu aveau obligații, constrângeri sau false pudori. Se duceau, seară de seară, în clubul acela sofisticat și select, pentru același motiv : pentru cele cinci minute magice în care o femeie, o dansatoare care părea venită din alte timpuri, din altă lume, executa un dans pentru adulți. Era un striptease stilizat, cu nimic vulgar în el chiar dacă, la finalul lui, femeia rămânea doar cu o pereche minusculă de bikini strălucitori. În fiecare zi a weekendului, alții. Atunci când rămânea goală, pe abdomenul superb, format dintr-o rețea subtilă și vălurită de mușchi, se vedea urma unei tăieturi de bisturiu, care începea de undeva, imediat sub stern, și se termina în mai sus amintita piesă de lenjerie. Părul șaten închis, lung, perfect drept, era tuns cu breton. De sub breton priveau, melancolic și necuprins de trist, doi ochi splendizi, negru antracit. Rutina era, în fiecare noapte, aceeași : fix după miezul nopții, sala se umplea de niște sunete stranii, o muzică veche care te ducea cu gândul la deșert, la beduini călare pe roibi înspumați, alergând într-un vârtej sălbatic de nisip. Se crea inclusiv imaginea blurată de fată morgana, era ca o vrajă. Apoi apărea ea, într-o ploaie de particule strălucitoare, şi începea să se mişte pe acordurile acelea nepământene. Ţinea ochii închişi şi doar la intervale îi deschidea, fixându-i pe câte cineva din sala. Într-o seară, îi pironise direct în ochii ei. Era pe bară, într-o poziţie periculoasă, cu capul atârnat în jos. Şi deschisese brusc ochii aceia magnetici, ca un pol pământesc. Se nimerise să fie exact pe direcţia ei, stătea la o masă foarte aproape de scenă. Fata simţi cum îi iau foc obrajii, se uită derutată în jur, oamenii priveau toţi, cu respiraţia oprită, către dansatoare. Se uită scurt la soţul ei, el îi susţinu, zâmbind, privirea şi îi făcu golăneşte cu ochiul. Ea zâmbi, simţindu-se dintr-o dată în siguranţă şi îşi reîntoarse privirea la femeia încolăcită pe bara de metal. Şi atunci, fără ca nimic să fii pregătit sau sugerat asta, dansatoarea îi zâmbi. Avea o dantură impecabilă, un şir de dinţi albi, perlaţi. Buzele rujate cu roşu aprins păreau moi ca o catifea. Avea un zâmbet cinematografic. Dar ochii îi erau în continuare trişti, în complet contrast cu zâmbetul larg, înflorit ca un trandafir. Sau, poate, ca o rană. Nu ştia cât să fii durat toată scena respectivă, cu siguranţă sub un minut. Femeia îşi aruncă sutienul şi coborâ de pe bară într-un şpagat perfect. Fata se hotărâ brusc:

– Mă duc să o invit să bea ceva cu noi. Mă duc acum. Nu cred să mă refuze, sunt femeie. Vreau să vorbesc cu ea, să îi spun cât e de frumoasă, să îi mulţumesc pentru cum dansează, pentru cum e, pentru că e…

Soţul ei nu apucă nici să confirme, nici să riposteze, ea plecase deja către culise. Dansatoarea trecu pe lângă ea, fără să o ia în seamă, spre ceea ce părea să fie o cabină. Fata o urmă, ca în transă. Intrară cam în acelaşi timp într-o încăpere care se dovedi a fi mai aproape de o debara, o dependinţă meschină. Avea o oglindă cu o măsuţă veche, scorojită şi cu un scaun de tip taburet, de lemn, fără spătar. Pe măsuţă erau înşirate o grămadă de farduri, creme, pufi şi ustensile de machiaj. Toate de calitate, în contrast puternic cu încăperea. Dintr-un cuier pom, dansatoarea trase un halat de mătase pe care şi-l înfăşură pe corpul perfect. Se aşeză pe scaunul incomod şi dădu să se apuce să se demachieze când o zări pe fată în spatele ei. Nu tresări, nu schiţă niciun gest de surpriză. Îi zâmbi cu acelaşi zâmbet de pe scenă, semn că o recunoscuse. De data aceasta, în ochi îi juca o luminiţă ghiduşă care o făcea să arate tânără şi inocentă. Era tănără şi inocentă. Continuă să se demachieze când îi vorbi. Avea o voce gravă, cu un timbru gros, aproape masculin. Foarte sexy.

– Ce-i cu tine aici, te-ai pierdut de mama ?

Fata se înroşi violent şi răspunse cu o voce intimidată :

– Sunt cu soţul. Adăugă apăsat, încercând să îşi stăpânească tremurul din voce : Sunt căsătorită. Am 21 de ani.

Dansatoarea îşi întoarse capul către ea şi întrebă ironic :

– Şi ai venit să îmi propui un sex în trei ? Deşi, dacă ai 21 de ani şi la cum arăţi, oricâţi ani ar avea domnul, nu cred că e nevoie de un condiment de ăsta…

Văzu expresia şocată a fetei şi îşi regretă imediat sarcasmul. Se ridică de pe scaun, veni şi îi luă mâna.

– Scuză-mă. Serios, îmi pare rău. Ce pot să fac pentru tine ?

Tânăra femeie înghiţi în sec şi ridică înspre ea o privire strălucitoare. Avea ochii plini de lacrimi. Dansatoarea plecă şi ea capul, oftă şi repetă :

– Serios, îmi pare rău. Nu trebuie să plângi. Nu înţeleg de ce ai venit. Vă văd de mult timp, pe tine şi pe soţul tău. Probabil aveţi bani dar aţi putea să îi cheltuiţi în altă parte. Tu nu te potriveşti deloc aici în peisaj. Iar eu …. Pe mine m-a înrăit treaba asta de o fac, meseria asta a mea. Sunt obişnuită ca oamenii să fie ciudaţi, dubioşi, rău intenţionaţi, răi, pur şi simplu. Dar minim ciudaţi. În fine, te rog scuză-mi ieşirea. Încă o dată : ce pot să fac pentru tine ?

Fata respiră adânc şi vorbi repede, ca şi când ar fi vrut să scoată tot afară, înainte să fie întreruptă :

– Voiam să te rog…să te invit…să te invit şi să te rog să accepţi să bei un pahar de ce vrei tu, cu mine şi Lorenzo. Soţul meu. Nu mă pricep la lucruri de astea, nu ştiu cum poţi să mulţumeşti cuiva care îţi aduce atâta bucurie prin ceea ce face. Ai zis că tu crezi că avem bani şi probabil de aceea venim aici. E doar parţial adevărat. Nu avem atât de mulţi bani, adică avem dar sunt munciţi, munciţi de noi. Nu suntem beizadele, nu îi avem de la părinţi, nu ne pică din cer şi nici nu i-am moştenit de la o mătuşa bătrână şi bogată. Iar aici, venim pentru tine. Pentru cele cinci minute, poate mai multe de fapt, în care dansezi tu. A, şi pentru Nadine. Fata care cântă. Dar, mai ales, pentru tine. Eşti foarte frumoasă. Dansul tău e foarte….special. Nu ştiu să îţi spun cum adică special. Până să mă mărit nu am mai fost niciodată într-un club de noapte. Aveam altă impresie…aaaaa….mă rog, credeam altceva despre femeile care dansează în astfel de locuri. Tu eşti foarte frumoasă, foarte delicată, foarte specială. Mă derutează tăietura aceea de pe abdomen, ai păţit ceva ? Eşti operată de ceva ?

Dansatoarea zâmbi. Era simpatică femeiuşca asta care credea, mă rog, adică avea impresia unor alte lucruri, legate de dansatoarele de striptease. Care credea că cezariana ei putea fi « o operaţie ». Încă mai zâmbea când îi răspunse :

– Nu beau cu clienţii, nu sunt animatoare, nu stau la masă. Sunt căsătorită, am un băieţel de aproape un an, pe care încă îl alăptez. Vin cu jumătate de ora înainte să înceapă programul, plec imediat după el. Soţul meu e taximetrist. E şi destul de gelos, stă mereu cu ochii pe ceas, ştie cât durează programul. Acasă, mă conduce maşina de la club şi tot ea mă aduce aici. Uneori, mă mai duc colegi de ai lui. Dar nici în ăia nu are încredere. Am fost dansatoare de când mă ştiu, de când mă ţin minte. De foarte tânără, în tot cazul. Eu chiar am avut mulţi bani, foarte mulţi. Mi-am bătut joc de toţi, îi câştigam uşor. Nu ştiu să fac altceva. Îmi plăcea dansul, încă îmi mai place să dansez. Şi îmi plăceau luminile, atmosfera de club, fascinaţia oamenilor, fie ei bărbaţi sau femei. Am avut ani în care dădeam autografe ştii, aşa, ca marile staruri. Primeam flori, şampanii, bijuterii, vacanţe. E o viaţă frumoasă, nu o regret. Dar acum, cumva, lucrurile s-au schimbat. Îl iubesc pe omul acesta, cu care m-am măritat, mi-am dorit mult copilul. Acum aş vrea să fac altceva, să ştiu altceva. Aş vrea ca viaţa să fie mai uşoară sau măcar să fie altfel. Dar ne naştem toţi pentru ceva şi acum ştiu că eu m-am născut pentru dans. Pentru viaţa asta. Iar viaţa asta nu este compatibilă cu nimic altceva.

Se opri din vorbit, îi dădu drumul la mână fetei, se duse către geantă şi scotoci după o ţigară. Şi-o aprinse. Se aşeză pe scaun şi îşi încrucişă picioarele. Avea o piele fină, lucioasă iar muşchii i se desenau ca pe o planşă anatomică, lungi şi bine delimitaţi. Se uita în continuare la ea şi tăcea. Era frumoasă ca un vis. Tânăra fată îşi dădu seama că se holbează. Se ruşină, plecă ochii şi şopti :

– Am să plec. Îmi pare rău dacă am fost inoportună. Dacă am deranjat. Eşti foarte frumoasă. Meseria ta bucură nişte oameni. Eu vin aici pentru tine şi eu nu sunt un etalon. Eu nu m-aş emoţiona dacă nu ar fi artă ceea ce faci tu. Mi-aş dori ca, dacă am să am o fată, să fie ca tine. Nu e nimic în neregulă cu tine, îmi pare rău dacă tu simţi asta. Pentru că nu este. Eu aş fi mândră să am o fată la fel de frumoasă şi de talentată ca tine. Vorbesc serios. Şi sunt însărcinată.

Soţul ei o aştepta cuminte, la masă, zâmbind.

– N-a venit, ă ? Nu vin astea aşa, pe ochi frumoşi şi pe câteva bătăi din palme. Eşti drăguţă tu, visătoare aşa, idealistă aşa. Tu, care crezi că dansatoarele de club sunt artiste, că au un nume, că stau de vorba cu fanii. Astea sunt femei plătite. Banul vorbeşte, nu te duci tu să le faci serenade. Te-am lăsat în pace, că uite ce mutră lungă şi dezamăgită ai acum, absolut de pomană, eu am ştiut de la început că n-o să vină…

Peste umărul lui, doi ochi negri ca o turmalină, o fixau zâmbind pe fata astfel mustrată. Femeia îl ocoli şi se aşeză pe scaunul liber dintre ei.

– Mă cheamă Natalia. Am 31 de ani. Sunt dansatoare de când aveam 17. Soţia ta este o fată minunată, are un suflet mai frumos decât e ea, toată. Noi, astea, mai venim aşa, fără bani, atunci când întâlnim astfel de oameni. Astfel de suflete. Noi, astea, suntem artiste, în primul rând artiste. Pe urmă, oamenii, unii dintre ei, ne transformă în ceea ce vede toată lumea. Am venit să beau cu soţia ta, cu voi amândoi, un pahar de şampanie deşi, de obicei, nu beau altceva înafară de apă plată. Odată pentru că alăptez şi când nu făceam asta, pentru că nu e deloc uşor să îţi păstrezi o anumită formă. E nevoie de sacrificii, chiar dacă acestea nu se văd. Iar șampania am să o dau eu …

The post Dansatoarea appeared first on Blogul unei secretare.