Sa plangi nu inseamna sa fii slab! Si doar pentru ca tu spui primul “adio” nu inseamna ca esti, in fapt, cel care a luat decizia sa abandoneze…

E despre dragoste post-ul asta, cum altfel?! Despre dragoste, in multe feluri! Si despre moarte dar stiti cum e, nu?! De morti, numai de bine!

Vorbeam zilele trecute cu o prietena, foarte draga si foarte veche (exista asa ceva? Prietena “veche”? Eu cum sunt daca prietena mea e veche?!? hihihi). Ea a avut un inceput de an mai…aparte, in care „aparte” are un sens pe care nu ni-l dorim! I-au murit 3 oameni dragi, membrii apropiati de familie, intr-un interval care ar speria si un zeu, daramite un biet muritor. Dar, prinsa cu o superbitate de bebelusa, dragalasa si degraba ganguritoare, prietena mea nu a avut nici timpul, nici dispozitia necesara sa-i si sa-si planga de mila. Si la cateva saptamani (well, poate luni) distanta, a venit peste ea un pui de depresie hada precum capul Medusei. Care mi-a amintit de ani din viata cand nu am apucat nici sa plang disparitiile, nici sa imi plang de mila, nici macar sa ma gandesc daca poate ar fi trebuit sa fac asta. Si va spun sincer….trebuie sa plangem! Nu inseamna deloc ca suntem slabi! Daca ai nasul rosu, ochii in lacrimi si vocea pierduta in suspine, nu inseamna ca nu esti un om puternic! As spune ca din contra! E foarte greu sa plangi. Dincolo de neplacerile fizice (mie, cand plang, mi se infunda nasul de aproape ca dau in apnee, nu de alta dar sunt tuta si nu pot sa respir pe gura, cel putin nu voluntar), umilinta, durerea, neputinta sau orice alt sentiment asociat care declanseaza plansul (nu vorbim de plansul de fericire, recomandabil de altfel, dar sincer, eu cred ca am plans de fericire de, sa zicem…..niciodata in viata?!? :-). Pentru carcotasi, am fost de foarte multe ori fericita, profund fericita…doar ca ma manifest altfel, nu plangand!) sunt foarte greu de infruntat atunci cand vin peste tine. Si ele vin! Si nu ai cum sa te lupti cu ele, personal nu recomand nimanui nici sa bea, (la ce bun? Necazurile stiu oricum sa inoate si oricat ai bea tot iti revii in simtiri, la un moment dat! Cand tot ce te-a facut sa plangi, ca sa bei si sa uiti, e tot acolo! Dar fix acolo!) nici sa ia alte substante de “uitare”, (a se vedea explicatia de mai sus), nici sa faca, sau spuna, lucruri pe care urmeaza, cu siguranta, sa le regrete ulterior….in schimb, recomand plansul! Pentru curajosi! Iar pentru cei foarte curajosi recomand plansul in singuratate. Fara anestezic. Fara prietena cea mai buna, langa tine, cu o mana pe cutia de servetele si cu alta pe fruntea ta fierbinte….pentru cei foarte curajosi, recomand plansul in singuratate, cu muzica napoletana (sau cu albumul Greatest Hits al Il Divo) pe fundal!

Trebuie sa plangem, Dumnezeule, cum altfel sa reusim sa depasim dezamagirile? Lectiile invatate cu sange? Cum altfel sa recunoastem, macar fata de noi, ca unele lectii sunt prea dure, prea amare si au fost nepermis de greu de dus? Trebuie sa plangem, trebuie sa gasim si puterea, si timpul sa facem asta! Nu suntem niciodata suficient de maturi, sa acceptam, de buna voie, ca bunicii mor. Iar parintii…Doamne, apara si fereste! Nu suntem niciodata suficient de puternici sa acceptam ca omul iubit pleaca! Sau iubeste pe altcineva. Sau nu iubeste pe nimeni, doar ca nu ne mai iubeste pe noi! Nu suntem niciodata suficient de experimentati, de in control, sa acceptam ca un copil adolescent, cu nebuniile varstei lui, ne poate strica viata, ne poate opri respiratia si ne poate omori de-a dreptul atunci cand isi face rau, fara sa stie, fara sa o vrea! Nu suntem niciodata pregatiti, nimic nu ne pregateste pentru tradare. Sau pentru uitare. Pentru moartea animalului de companie. Pentru un prieten care ne loveste mai rau si mai ticalos decat un dusman. Nu suntem niciodata pregatiti pentru lipsa de dreptate. Sau de bunatate. Nu suntem niciodata pregatiti pentru rautatea unora dintre semenii nostri, pentru abuz, mai ales de putere, mai ales folosit de catre o persoana pe care o respectam sau – vai mie! – o iubim!

Trebuie sa plangem! Trebuie sa intelegem ca e ok ca ne-am inselat. Ca am crezut. Ca am iertat. Ca am sarutat mana care ne-a lovit, gura care ne-a blestemat sau injurat, trebuie sa intelegem ca a fost ok ca ne-am intors atunci cand am fost chemati sa facem asta, doar ca sa putem fi aruncati din nou: de data asta definitiv!  Trebuie sa intelegem ca asa a fost sa fie, trebuie sa acceptam, sa ne acceptam! Trebuie sa avem curaj sa plangem! Nu, nu e rusine! Nu, nu e semn de slabiciune! Trebuie sa avem curaj sa fim tristi, trebuie! Trebuie sa avem curaj sa infruntam amintirile, toate amintirile si, mai ales, trebuie sa avem curaj sa nu ne mai lasam influentati de ele! Nici cand ne rasuna in casca “Regresa a mi”;  trebuie sa avem curaj sa plangem si sa ramanem pe loc! Nu trebuie sa ne (mai) intoarcem, trebuie sa ramanem plecati chiar daca asta ne face sa plangem. E ok sa plangem, e de preferat.

E ok ca am indurat niste ani. E ok ca am fost mintiti. Tradati. Pusi sa asteptam, desconsiderati, e ok ca mai mult ne-am mangaiat singuri decat am fost mangaiati. E ok ca ne-am cumparat flori, cel mai adesea singure, si ne-am mintit (tot noi! Ca si pentru a fi mintita e nevoie de putin efort!) ca e din lipsa de timp si ca atunci cand “el” va avea timpul ala…e ok ca am preferat sa nu ne gandim ca, de fapt, nu il intereseaza deloc si sa ii gasim tot noi scuze, pe care el nici macar nu le cerea, niciodata! E ok ca am acceptat mai putin, din ce in ce mai putin, din si asa nimicul care ni se cuvenea. Serios?!? Nu ni se cuvenea nimic?! De ce?!

E ok ca am renuntat la prieteni, la joburi, e ok ca am renuntat pana si la zambetul nostru cel frumos, cu gropite in ambii obraji…e ok ca, la schimb, am primit doar promisiuni si nici alea intregi sau tinute, vreodata!

E ok sa plangem, zau, trebuie sa plangem. Oricat ne-ar lua. Oricat ar dura si oricat ar durea plansul asta. E ok sa plangem pentru ca suntem ingeri doar pe jumatate. Si Doamne, in ce hal ne-au fost tavalite aripile, in ce fel ne-a fost frant zborul, in ce fel am fost facuti sa ne uitam dumnezeirea…Trebuie sa plangem, sa ne asumam responsabilitatea, sa intelegem ca noi am ales asa, noi am crezut, noi am asteptat…noi am gresit! Yet again…trebuie sa acceptam ca e ok sa gresesti!

E ok sa plangem si sa nu putem sa parasim un om. Avem dreptul asta. Pentru ca, pana la urma, omul Acela ne paraseste el pe noi! Putin cate putin! In fiecare zi, timp de ani lungi, cate putin. Si intr-un final, chiar daca nici macar nu are curajul sa salute el atunci cand iese pe usa, ramanem asa cum am fost mereu: singuri! Si e ok sa plangem pentru ca hai sa va spun si vestea buna: nimic nu dureaza vesnic! Nici plansul! Nici macar dragostea!

Si daca oamenilor care pleaca le-a trecut dragostea, va jur, va promit, ca si noua o sa ne treaca plansul!